Iubește să ajute oamenii- își iubește meseria de asistentă medicală și felul în care Scoția i-a oferit o nouă viață. Este optimistă și realistă în același timp, îi învață și pe cei mai tineri despre empatie și dedicare, și nu se vede facând altceva, în altă parte.

 

 

Invitata ediției, Ștefania Negrescu.

R-Ștefania este asistent medical la Western General Hospital din Edinburgh; asistent medical a fost și în România, înainte de a pleca din țară, pe vremea când locuia la Piatra Neamț, asistent de imagistică. Ce făceai exact, Ștefania, în acest domeniu?

ȘN-Lucram la Clinica Antares din Piatra Neamț, la început făceam osteodensiometrii- măsurători ale densității osoase, în special pentru femeile aflate în perisoada de menopauză, sau pentru cele mai în vârstă, suspecte de osteopenie sau alte boli ale osului- e foarte greu, ca asistent medical trebuie să umbli mai mult cu aparatul medical, la imagistică, decât cu pacientul…

R-Trebuia să fii un tehnician foarte bun!

 

„Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu omul, ideea că pot să-l ajut și psihic dar și fizic”

 

ȘN-Exact! Apoi am făcut mamografie- asta a fost prima mea iubire, îmi plăceau foarte mult poveștile oamenilor, mă acaparau, femeile care veneau la mine, care încercau să găsească bani să-și facă o mamografie și care primeau uneori rezultate catastrofale…pur și simplu mă cutremurau!După aceea, am cochetat cu ginecologia, am ajuns să fac singură Pap- teste, am făcut și foarte multe radiografii…Am ajuns să lucrez în diferite specialități, mi-a plăcut foarte mult diversitatea asta, pentru că așa am putut să văd exact ce-mi place și ce aș putea să aleg pe mai departe. Făcusem voluntariat înainte la Clinica Antares, în ultimul an de școală, învățam, mă și duceam la Clinică, voluntar, ca să învăț- e dificil, oarecum, să lucrezi cu aparate și nu poți să te joci cu viețile oamenilor!

R-După cum povestești, este clar că e vorba de pasiune și că ți-a plăcut ceea ce ai făcut…

ȘN-Da, multă lume mă întreabă și răspund același lucru: nu m-aș vedea făcând altceva! Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu omul, ideea că pot să-l ajut și psihic dar și fizic; pentru că meseria de asistent medical  nu înseamnă să ajuți omul doar fizic, trebuie să-l ajuți și psihic, ceea ce mulți asistenți medicali n-o să înțeleagă niciodată! E foarte dificil să lucrezi psihic cu omul, sunt oameni care doresc să fie ajutați, sunt alții care nu doresc, și tu trebuie să-i faci să înțeleagă că au nevoie de ajutor…

R-Trebuie să ai empatie, indiferent cine se află în fața ta!

 

„…sunt multe meserii în viața asta, în care poate ești plătit mult mai bine, dar dacă nu-ți place ceea ce faci și n-o faci din dragoste, la un moment dat, psihicul tău va fi dărâmat!”

 

ȘN-Empatia este pe primul loc! Eu de multe ori le spun studenților mei- că aici, în Edinburgh, am și studenți: sunt multe meserii în viața asta, în care poate ești plătit mult mai bine, dar dacă nu-ți place ceea ce faci și n-o faci din dragoste, la un moment dat, psihicul tău va fi dărâmat! Trebuie să fii pregătit, să faci lucrurile din dragoste și cu empatie; tot timpul le spun lucrurile astea!

R-Secția în care lucrezi tu aici, în Edinburgh, se numește Acute Medicine- ce înseamnă exact, asta?

ȘN-Mai exact, Medical Assesment Unit. Conform sistemului din Scoția, sunt pacienți care sunt văzuți de medicul de familie, și pacienți care sună la NHS 24- un sistem la care apelezi în caz de urgență. Aceștia din urmă, pot fi trimiși la medicul de familie care, dacă consideră că au nevoie de investigații suplimentare sau, consideră că ceva nu este în ordine, îi trimite la noi, direct. Noi îi așteptăm, avem toate datele lor, știm cu ce afecțiuni vin, ne pregătim dacă sunt afecțiuni grave și au nevoie de tratamente, intervenții sau chiar resuscitare. Deci, primim pacienți care au fost deja văzuți de medic, sau au vorbit la telefon. Și  urgențele, desigur, avem o listă de priorități.

R-Te simți mai fericită, mai împlinită făcând meseria ta aici, decât în țară? Pasiunea există, oricum, oriunde te-ai afla…

ȘN-Categoric! Este diferit; nu este așa de stresant, cum îi aud pe colegii mei din România că se plâng. Este stres și aici, într-adevăr, dar este destul personal, ai un ajutor dacă ai nevoie. Mă simt mult mai împlinită aici și sincer, nu mi-aș vedea tranziția înapoi în România…Am mai fost în România, am vorbit cu foști colegi de ai mei, am fost în spital acolo, am văzut ce se întâmplă- în Piatra Neamț- și nu cred că aș vrea să mă duc înapoi! De la lipsa de personal până la lipsa echipamentului- toate își pun puternic amprenta, și în plus, management-ul este foarte prost! Vorbesc strict de Piatra Neamț, de ceea ce am văzut eu, și am auzit.

R-Cum ai ajuns în Edinburgh?

ȘN-Bună întrebare! Mulți dintre colegii mei, scoțieni, mă întreabă: cum de-ai ales Edinburgh? Din instinct! Trebuie să ai un instinct foarte bun…Practic, am vrut o schimbare în viața mea, eram și foarte dezamăgită de sistemul din România, mi se promisese că dacă mă specializez pe mai multe aparate, dacă fac mai multe lucruri, mi se va mări salariul- ceea ce nu s-a întâmplat! Am avut 3 colegi care au plecat în Anglia și Scoția, prin aceeași companie de recrutare a asistenților medicali- am luat legătura cu ei, să văd dacă totul era în regulă, că auzisem și povești negative…Mi-au spus că totul este bine, și dacă vreau să fac pasul ăsta, pot să-l fac! La interviu, am fost întrebată unde vreau să merg, erau mai multe variate în UK; am zis Scoția! În Scoția, erau variantele Inverness, Glasgow, Edinburgh…și-am ales Edinburgh! Era capitală în primul rând…ș-apoi, doctorul cu care lucrasem, dr.Caramfil, mi-a spus că am ales bine, că este un oraș de poveste! Înainte de a veni aici, nu fusesem nicăieri în lume, în afară de Italia, unde este mama mea…

R-A fost ușor să găsești un job în domeniul tău? În general, în străinătate, asistenții medicali români sunt foarte bine priviți, sunt foarte apreciați și căutați.

 

„Eu, la început, nu înțelegeam sistemul lor; de ce sunt așa de multe ( care homes) și de ce oamenii doresc să stea într-un azil de bătrâni?”

 

ȘN-Așa este! Sunt mai mult căutați în azilele de bătrâni, acolo unde este o acută nevoie de personal…

R-Dar spre deosebire de România, sunt foarte multe aceste aziluri, care homes…

ȘN-Eu, la început, nu înțelegeam sistemul lor; de ce sunt așa de multe și de ce oamenii doresc să stea într-un azil de bătrâni? În România este obiceiul să ai grijă de tatăl tău, de mama ta…de ce ei nu fac lucrurile astea? Am înțeles mai târziu că este mult mai bine pentru pacient, mai ales dacă are o problemă mentală, sau nu poate fi îngrijit suficient  de bine de familie, să stea într-un azil.

Revenind, am ajuns aici, am fost primiți cu brațele deschise, s-au ținut de absolut tot ce scria în contract, au făcut tot- chiar nu mă așteptam- și am început lucrul imediat!

R-Colegii au fost tot așa, primitori și deschiși, cu tine, cu voi?

ȘN-Au fost foarte deschiși, foarte primitori, foarte bucuroși că vedeau români…

R-Înseamnă că mulți români lucrează în domeniul acesta aici, în Scoția și în Marea Britanie, în general!

ȘN-În perioada în care am venit eu, a fost un număr foarte mare de asistenți medicali care au părăsit România pentru o viață mai bună; că toată lumea de asta pleacă! Aici, volumul de muncă este mult mai mic, pentru banii pe care îi primești!

A fost ok la azil, dar nu era ceea ce îmi doream; a fost bine pentru început, când vii într-o țară străină, să înveți sistemul lor, să vezi despre ce este vorba.. a fost binevenită slujba asta, dar nu era ceea ce îmi doream. Simțeam că asistentul din mine moare în interiorul meu! Așa că am aplicat pentru NHS( sistemul național de sănătate); mi-am dat mie însămi o lună de zile- am zis că, dacă nu reușesc, mă întorc la azil și asta este, n-a fost să fie. Dar am primit răspuns de la NHS că au nevoie de mine.

R-A fost să fie!

ȘN-Eu cred că a fost totuși, destinul; în mintea mea, îmi dădusem termen și a mers! A fost un început greu în spital, pentru că e diferit de spitalul românesc; fără cursuri nu puteai să faci injecții, să dai medicamente, să atingi absolut nimic! Fără să ai pe cineva care să te verifice de 5 ori, și să-ți semneze o hârtie cum că tu ești apt să dai medicamente!

R-Ca să fie siguri că faci bine ceea ce faci!

ȘN-Da; am trecut peste toate etapele astea, au trecut 5 ani de zile de când lucrez cu ei. Îmi place foarte mult meseria asta!

R-Toți oamenii pe care i-am auzit vorbind în Scoția despre experiențele lor în spital, absolut toți, au avut cuvinte de laudă. Superlative! Poveștile despre cum se desfășoară o spitalizare sunt într-adevăr, mai mult decât surprinzătoare pentru omul care vine din România, și știe sistemul de acolo!E-adevărat că la spital ajungi doar dacă ai o problemă serioasă, nu că ți-a trecut ție prin cap să te controlezi…dar, dacă ai ajuns acolo, beneficiezi de servicii absolut gratuite, la standarde înalte, cu aparatura și medicamentele de care ai nevoie…

ȘN-Și nu numai! Când ajungi într-un spital, și ești dărâmat psihic și poate și fizic, și întâlnești pe cineva care îți zâmbește și-ți spune o vorbă bună, îți spune că totul va fi bine, parcă tu, ca pacient, ești deja 10% vindecat! Eu consider că psihicul contează foarte mult în vindecarea unui pacient.

 

Asistentul trebuie să înțeleagă, când își alege această meserie, că este expus nu numai la acest sars-cov…sunt, pe lângă el, tot felul de virusuri, pe care poți să le iei! tu trebuie să tratezi, indiferent de situație: război, pandemie…tu trebuie să ajuți! Indiferent de riscuri, trebuie să ajuți, că în asta constă practic, a fi asistent medical.”

 

R-În secția ta a fost instituită Red Zone- zonă roșie, în pandemie, triați și tratați pacienți infectați cu coronavirus. Cred că a fost…interesant și complicat: ai un copil mic acasă, tu, trebuie să rămâi sănătoasă, să poți avea grijă de el și să poți munci…

ȘN-Am avut coronavirus, nu cred că vreunul dintre colegii mei a scăpat…Asistentul trebuie să înțeleagă, când își alege această meserie, că este expus nu numai la acest sars-cov…sunt, pe lângă el, tot felul de virusuri, pe care poți să le iei! Ești expus, practic! În momentul în care ai semnat un contract, ai depus un jurământ…acolo se spune că este posibil să iei  absolut tot, și tu trebuie să tratezi, indiferent de situație: război, pandemie…tu trebuie să ajuți! Indiferent de riscuri, trebuie să ajuți, că în asta constă practic, a fi asistent medical.

Nu pot să zic că a fost ușor să lucrez pe perioada roșie, a fost un stres mare, pentru toți; cel mai mare stres a fost la început, pentru că nu aveam tratament, nu știam la ce să ne așteptăm. Venea un pacient cu probleme de respirație și ajungea la oxigen; a doua zi, avea nevoie de mai mult oxigen, vedeam cum starea lui se tot înrăutățește în loc să se îmbunătățească…Te simți neputincios! Neputincios în fața bolii, neputincios în fața omului…oamenii, se vede pe fața lor că sunt foarte speriați, nici nu mai știai ce să le spui…A fost dificil în perioada asta; au fost destul de mulți oameni pe care i-am trimis la terapie intensivă, au ajuns la intubare- au fost și cazuri care și-au revenit și au fost fericiți, am primit chiar felicitări…Noi primim și cazuri postcoronavirus, pot exista anumite complicații; cea mai frecventă complicație pe care am văzut-o eu în spital, cheaguri de sânge la nivel pulmonar.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei, la scoțieni, a fost mobilizarea lor- a fost absolut extraordinar! La-nceput de pandemie, au fost superpregătiți, au făcut o clădire specială pentru pacienții cu coronavirus sau cu risc de coronavirus, separați total de restul…au făcut zona roșie și zona verde. Era tot timpul personal, nu exista să nu găsești personal medical în Red Zone; doctorii au fost foarte pregătiți să ajute omul- cu virusul sau cu complicațiile date de virus.

 

„Pentru mine, când ajungeam acasă extenuată, să primesc acele aplauze sau un simplu „Mulțumesc!” a însemnat foarte mult.”

 

R-Cred că acest cuvânt, „mobilizare” s-a aplicat întregului popor scoțian, până la urmă; oamenii au reacționat, au respectat regulile, au fost disciplinați într-un fel natural: nu au ieșit, au păstrat distanța, au purtat masca- o reacție de responsabilitate…Emoționante mi s-au părut și serile de joi, în perioada aceea, când la ora 20, era aplaudați oamenii din NHS și frontline worker-ii…

ȘN-Pentru mine, când ajungeam acasă extenuată, să primesc acele aplauze sau un simplu „Mulțumesc!” a însemnat foarte mult.

R-Ce-ți place cel mai mult la societatea scoțiană?

ȘN-Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut deschiderea lor; sunt niște oameni foarte deschiși, inimoși…mă uit la colegele mele, infirmiere, cu câtă dragoste au grijă de pacienți. Mi-a plăcut foarte mult disciplina lor, diplomația lor- de exemplu, la noi în spital, dacă vezi niște probleme la pacient, nu-i spui până nu ai rezultatele tuturor investigațiilor și le pui cap la cap. Nu-i dai un diagnostic, chiar dacă tu bănuiești despre ce este vorba…dar până nu ești foarte sigur, nu-i spui absolut nimic! Nu-l sperii înainte!

R– În viitor, vezi viața voastră desfășurându-se aici? Ai spus la un moment dat că nu te vezi făcând drumul înapoi, spre România; aici va rămâne casa voastră?

 

”Satisfacție mai mare pentru mine, decât să văd cum starea pacientului se îmbunătățește, nu există! Fac cu dragoste ceea ce fac, îmi asum riscurile, nu comentez, nici eu nici colegii mei…”

 

ȘN-Deja am făcut un pas, aici, avem casa noastră- după 6 ani de Scoția ne-am luat casa noastră…Nu cred, sincer! Adică, nu spune niciodată „nu”, cum se zice, dar cel puțin deocamdată este nu. Suntem OK așa cum suntem, soțului meu îi place foarte mult aici, s-a îndrăgostit și el de Edinburgh. De multe ori pe perioada pandemiei mi-am dorit să fiu alături de familie, poate, mi-am dorit să am puțin ajutor de când sunt mamă- dar, ne-am ajutat unul pe altul! Mi-aș fi dorit să mă întorc în România doar ca să fie Lucas alături de bunici, nu pentru mine, practic. Cred că dacă aș merge înapoi în România, și aș lucra în sistemul medical, aș fi genul ăla de asistent medical foarte frustrat, certându-mă cu toți colegii din jurul meu: de ce se face așa, și nu invers? Un asistent medical foarte țâfnos; psihic, aș fi dărâmată și aș renunța! Și nu vreau!

R-Aici, arăți ca un asistent medical fericit, care-și iubește meseria, face cu drag ceea ce face, se bucură de viața pe care o are; asupra căruia a acționat magia asta a Edinburgh-ului, care te face să te îndrăgostești de acest loc!

ȘN-Este! Și mai e un lucru: ești foarte apreciat aici! Când primești o felicitare de la un pacient care, era pe patul de moarte practic, și l-ai ridicat, și-ți spune: Mulțumesc din suflet! nu mai contează altceva. Satisfacție mai mare pentru mine, decât să văd cum starea pacientului se îmbunătățește, nu există!

Fac cu dragoste ceea ce fac, îmi asum riscurile, nu comentez, nici eu nici colegii mei- am văzut că în România s-a comentat, s-au cerut măriri de salariu- nimeni n-a primit nimic în plus aici, toată lumea și-a făcut meseria ca înainte și asta mi-a plăcut foarte mult! Coloana vertebrală a rămas dreaptă! Indiferent de situație: război, pandemie, ești asistent medical și trebuie să lucrezi. Și doctorii, la fel!

R-Îți doresc să rămâi la fel de fericită cu ceea ce faci; într-un fel, regret că un om ca tine nu se află într-un spital din România, dar, până la urmă, fiecare își găsește locul și important este să se simtă bine acolo unde este și să facă cu drag ceea ce face!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile