Când familia este creuzetul magic, în care se amestecă dragostea, speranța, și determinarea, visurile pot prinde aripi pe drumul spre realitate. Muncă multă, implicare, sacrificii chiar- totul este asumat si integrat traseului care duce acolo unde ți-ai dorit.

 

 

Invitata ediției este Maria Boldor.

R-Maria este contabil și director al unei firme de specialitate. Dar, vă spun de la bun început, Maria mi-a atras atenția că nu va fi vorba despre povestea ei, ci despre povestea familiei; toți 4 sunt împletiți în această poveste!

MB-Într-adevăr, eu consider că povestea mea este povestea noastră și cred cu tărie că noi 4: eu, soțul meu și cei 2 băieți ai noștri, facem parte din povestea noastră de succes! Succes pentru noi.

R-Să-ncepem, atunci cu întrebarea: cum ați ajuns la Edinburgh, în Scoția? De ce v-ați hotărât să plecați din România? Copiii erau mici la momentul acela, deci, sigur n-a fost ușor..

 

„…cred că este foarte greu când trăiești și ai viața ta într-un loc să gândești că poți s-o iei de la capăt, undeva. Am făcut-o și pe asta, și ne-am trezit pe drum, cu 2 copii mici, cu 4 bagaje mari și 4 bagaje mici.”

 

MB-A fost o decizie foarte grea pentru noi; am ajuns în Scoția acum 7 ani. Alex, băiatul cel mare avea 7 ani abia împliniți, iar David, nici 3 ani. Pur și simplu cred că am ajuns într-un punct în care ne-am dat seama că nu ne mai regăsim, și-am simțit să schimbăm ceva în viața noastră. Soțul meu a călătorit foarte foarte mult, prin prisma rugby-ului, pentru că a fost sportiv de performanță apoi, din pricina serviciului: a lucrat 10 ani pentru Serviciul Român de Informații și a călătorit foarte mult, mai ales în perioada Olimpiadei de la Londra. Și tot timpul venea acasă și-mi spunea: locul nostru nu este aici! Dar eu pur și simplu nu aveam urechi să-l aud; cred că este foarte greu când trăiești, și ai viața ta într-un loc să gândești că poți s-o iei de la capăt, undeva. Pur și simplu nu am vrut să concep așa ceva; până într-un moment în care ne-am dat seama că, într-adevăr, locul nostru nu este acolo! Apoi, prin octombrie 2013 am venit aici în Scoția și am vizitat niște prieteni foarte buni, care s-au căsătorit atunci- a fost o vizită foarte scurtă, de 3 zile, dar o vizită nebună- după care, ne-am întors acasă și soțul meu a început să-mi planteze sămânța în cap și să-mi spună: O să ne mutăm în Scoția! Eu de regulă sunt o persoană care spun: nu, nu nu! la-nceput, și am spus: nu, nu cred. Nu există așa ceva. A avut răbdare cu mine și încet-încet, după câteva luni am spus: ok, hai să facem și asta! Niciodată eu nu am fost de acord ca soțul meu să plece undeva singur, și nici eu nu mă vedeam să plec singură undeva. Am zis: O să fie incredibil de greu pentru că plecăm cu toții! A trecut timpul, ne-am dat demisiile- a fost un moment foarte greu pentru amândoi…mai puțin pentru mine, nu aveam vechime foarte mare la jobul pe care îl aveam atunci, aveam 14 ani de financiar-contabilitate, dar nu în locul respectiv…în schimb, pentru soțul meu, după 10 ani să-ți dai demisia dintr-un loc, e greuț! Am făcut-o și pe asta, și ne-am trezit pe drum, cu 2 copii mici, cu 4 bagaje mari și 4 bagaje mici.

R-O imagine emoționantă…4 oameni, cu valizele lor, 4 mici și 4 mari…gata să ia viața de la capăt într-o altă parte a lumii. În general, în astfel de situații, pleacă înainte capul familiei; ca în povești, se aruncă buzduganul, înainte- după aceea, dacă lucrurile se aranjează așa cum speră toată lumea, vine și restul familiei…Voi ați plecat toți, împreună, v-ați aruncat în apă rece, deodată!

MB-A fost o nebunie! Toți prietenii și familia ne-au spus că e o nebunie, nu putem să facem așa ceva. Doar 2 oameni au știut că nu ne vom mai întoarce; restul, au crezut că ne întoarcem, și au zis: ok, trăiți un pic visul în străini și vă-ntoarceți! Noi când am luat decizia asta am luat-o cu inima deschisă și știind că o facem pentru totdeauna; nu am fi fost niciunul de acord să schimbăm radical viața noastră și să ne mutăm undeva, unde mergem doar pentru o perioadă. Doar așa am acceptat să facem pasul ăsta, știind că va fi o schimbare pentru tot restul vieții- așa vrem noi să credem și sperăm să fie așa. Iar aici, când am venit, evident că a fost foarte greu; David avea în permanență nevoie de noi, cu Alex, care era mai mare, ne putea înțelege mai ușor…Am avut mare noroc cu prietenii noștri, care erau aici, ei ne-au ajutat foarte mult la-nceput, și-apoi am luat-o pe drumul nostru. Pentru că am fost în permanență singuri, soțul meu, la scurt timp, a trebuit să-și găsească un job de noapte, iar eu de zi. Aveam nevoie amândoi de serviciu, pentru că trebuia să facem față cheltuielilor; cred că puteam face un sacrificiu, ca unul din noi să rămână acasă, dar nu ăsta a fost scopul. Noi am ales să facem un alt fel de sacrificiu: să ne sacrificăm amândoi, Mihai, soțul, mai mult, evident- pentru că el lucrează de noapte și încă este blocat în această situație, copiii încă nu pot sta singuri…Este greu, dar este frumosul nostru greu!

R-Ați ales din nou, să faceți împreună partea grea, cea care reglementează mersul de zi cu zi al vieții…V-a fost greu să vă găsiți joburi? Este o problemă esențială de rezolvat, pentru toți cei care ajung aici…

 

„am început ca ajutor contabil, după 2 ani am fost promovată asistent manager iar după 3 ani mi s-a propus funcția de co-director, poziție pe care o am și acum. Deci, pot să spun cu mândrie, acum 6 ani făceam curățenie în firmă, acum lucrez pe post de co-director!”

 

MB-Ne-a fost, da. Am venit în bagaj cu 2 planuri, planul A și planul B. Planul A, unde totul era frumos, roz, și ne-am fi găsit niște slujbe în domeniile pe care le căutam și planul B, unde trebuia să o luăm de la un zero pe care nu ni l-am imaginat. Am ajuns, am aplicat pentru actele necesare, apoi am început să căutăm job-uri. Fără succes, în domeniile noastre, și-am aplicat atunci planul B. Mihai a început să lucreze de noapte, imediat, eu am început să lucrez în curățenie- la o firmă, apoi la un hotel; după un an, a trebuit să renunț, nu mi se mai potrivea programul cu cel al soțului meu. Aplicam în continuare, dar pentru că interviurile aveau loc în timpul zilei, când eu lucram, le ratam; nici când mă sunau nu aveam ocazia să vorbesc la telefon, pentru că n-aveam voie să vorbesc în timpul serviciului. La un moment dat, am găsit un job de ajutor contabil, care mi s-ar fi potrivit mănușă: 4 ore pe zi, de luni până joi, un job destinat unei mame cu copii mici, cum eram eu. Am aplicat cu inima tremurând, am avut surpriza să constat că era într-un loc unde făceam curățenie; am cerut cu lacrimi în ochi să mi se dea șansa unei probe practice, știam că aș fi dovedit ceea ce aveam de dovedit. Mi s-a dat această șansă, am luat cu succes acel job, acum 6 ani; am început ca ajutor contabil, după 2 ani am fost promovată asistent manager iar după 3 ani mi s-a propus funcția de co-director, poziție pe care o am și acum. Deci, pot să spun cu mândrie, acum 6 ani făceam curățenie în firmă, acum lucrez pe post de co-director!

R-Cum ai spus tu la un moment dat, asta este un fel de Povestea Cenușăresei…este un exemplu extraordinar că se poate, se poate întâmpla! Există acest gen de oportunitate! Dacă vrei, dacă te străduiești, dacă ești hotărât…

MB-Este haios și drăguț cum viața ne poartă și le aliniază pe toate; ne uităm în spate zâmbind și așa spunem, eu și soțul meu, că sună precum povestea Cenușăresei. Poate că am gândit departe, dar am gândit cu succes și cred că am ajuns acolo unde ne-am dorit!

„…eu vin și el pleacă; ne-am întâlnit de foarte multe ori în capătul străzii, eu intram pe stradă, el ieșea de pe stradă, și pur și simplu, pentru câteva secunde ne-am atins mâinile din mașină în mașină, pentru că nu aveam timp să coborâm- el întârzia la serviciu, iar eu trebuia să ajung acasă, la copii…”

 

R-Înseamnă că n-a fost prea departe, și că ați gândit așa cum trebuia! Ai spus de câteva ori mai devreme că a trebuit să lucrați în ture inverse, ca să puteți rămâne cu copiii acasă- cei din Scoția știu, cei nu România poate nu știu-există niște reglementări care interzic părinților să-și lase copiii singuri acasă până la 12 ani.

MB-Da, copiii nu au voie să stea singuri și din această cauză am fost întotdeauna în contratură; avem momente când, cu toate că locuim în aceeași casă, nu ne vedem 5 zile la rând. Pentru că eu vin și el pleacă; ne-am întâlnit de foarte multe ori în capătul străzii, eu intram pe stradă, el ieșea de pe stradă, și pur și simplu, pentru câteva secunde ne-am atins mâinile din mașină în mașină, pentru că nu aveam timp să coborâm- el întârzia la serviciu, iar eu trebuia să ajung acasă, la copii…E greu, dar profităm de timpul pe care-l avem împreună și ne place să facem cât putem de mult în acele momente. Să ne bucurăm cât putem de timpul liber pe care-l avem, chiar dacă e vorba de câteva ore pe care le petrecem împreună.

R-Ai spus că este povestea voastră: hai să povestim puțin și de ceilalți membri ai familiei! Ce face soțul tău, cel care lucrează noaptea de atâta timp?

 

„Mihai se dedică 100% copiilor- când iese de la serviciu, după turele de noapte, se duce la antrenamente, pentru că pur și simplu, nu vrea să rateze aceste ocazii.”

 

MB-Mihai lucrează de aproape 6 ani la Roslyn Chapel, un punct de atracție turistică extraordinar de frumos; de când am venit, s-a oferit voluntar la echipele de rugby în care au intrat copiii. El vine dintr-o familie de rugbiști profesioniști și nu numai: numele Boldor în România este un  nume bun  în sportul de performanță- în rugby și în scrimă. Nepoatele noastre, ambele, sunt departe în scrimă- iar Mihai, fratele lui și nepotul nostru, Tudor, toți 3 au jucat pentru echipa României de rugby. Sigur că avem vise mari pentru copiii noștri; pentru ei nu există decât rugby, a fost unul dintre motivele pentru care am decis să venim aici, Scoția are o istorie extraordinar de frumoasă în rugby și tradiție! Sperăm ca ei să ajungă cât se poate de departe, din fericire, sunt înzestrați cu talentul necesar- mai departe, va fi foarte multă muncă! Din acest motiv, Mihai se dedică 100% copiilor- când iese de la servici, după turele de noapte, se duce la antrenamente, pentru că pur și simplu, nu vrea să rateze aceste ocazii. Simte el, în sufletul lui că i-ar dezamăgi mult prea tare dacă nu ar fi acolo, pe teren. A fost și este foarte greu, dar ne bucurăm teribil de aceste momente, pentru că vor trece și probabil vom rămâne cu regretele. Asta încercăm să facem cât mai mult, să evităm regretele pe viitor! Li se dedică copiilor, foarte mult. Noi considerăm că sportul îți dă o disciplină în viață, în general, o disciplină pe care n-o capeți decât prin spor de aceea noi ne-am îndemnat copiii de mici să practice acest sport și sunt foarte fericiți! Mâine e ziua lui Alex, împlinește 14 ani și Mihai l-a întrebat: Vrei să anulăm antrenamentul de mâine? E ziua ta, îți dăm posibilitatea să faci ce vrei tu! Alex ne-a surprins și a spus: Nu cred că este fair să renunț, nici pentru mine nici pentru antrenor. E doar o oră, îmi face deosebită plăcere și chiar vreau să merg, și-apoi putem să facem în restul zilei ce avem de făcut!

R-De obicei, copiii se adaptează cel mai rapid când are loc o asemenea schimbare în viața familiei…schimbarea de țară, de limbă, de obiceiuri. Așa a fost și în cazul vostru?

 

„…i-a fost o teamă teribilă că nu va înțelege ce i se va vorbi, dar i s-au dat niște cartonașe, cu câteva cuvinte de bază, iar colegii și profesoara au fost extraordinari- blânzi, deschiși și cu foarte multă răbdare.”

 

MB-Cred că tuturor părinților le este frică în ceea ce privește adaptarea copiilor; înainte de a veni încoace, ne spunea cineva: Faceți-vă griji pentru voi, căci pentru voi adaptarea va fi grea, copiii vor merge pur și simplu cu valul și se vor trezi în lumea aceea ca și cum ar fi fost acolo de la început! Chiar așa a fost! Alex a intrat direct la școală și știa să spună în engleză doar că numele lui e Alex, vine din România și are 7 ani, știa culorile, animalele- am zis, Doamne-Dumnezeule, ce o fi în suflețelul lui? Când l-am luat în acea primă zi de la școală, el vorbea cu colegii lui- nu știu în ce limbă vorbea, cred că copiii au limba lor comună- l-am întrebat: ce ai simțit, în noi s-a rupt inima când te-am lăsat dimineață…dar pentru tine cum a fost? A spus că i-a fost o teamă teribilă că nu va înțelege ce i se va vorbi, dar i s-au dat niște cartonașe, cu câteva cuvinte de bază, iar colegii și profesoara au fost extraordinari- blânzi, deschiși și cu foarte multă răbdare.

R-Puteți spune că vă simțiți „acasă” în Edinburgh?

MB-Din fericire, da! La început am fost, cred eu, ca orice om care se mută într-o țară străină- am avut inima împărțită în două, pur și simplu. O dată sau de 2 ori pe an, când puteam să mergem în țară, mergeam cu inima deschisă. A trecut timpul și ultima dată când am fost în țară, acum 3 ani, am avut un sentiment foarte ciudat: e greu să spui așa ceva, dar pur și simplu ne-am simțit străini în țara noastră. Lucrurile se schimbă extraordinar de mult, de la clădiri, spații…și ajungând la oameni. Toți cei care trăiesc afară și se întorc după un an, știu, există varianta să schimbi ceva, și vii cu avânt, spui: dar lucrurile pot fi și altfel! Când te duci a doua oară, ai o reținere, iar a treia oară n-o mai spui, pentru că îți dai seama că nu vrei să jignești, nici să rănești pe nimeni, iar lucrurile vor evolua. Mai greu, dar vor evolua. Credem că lucrurile vor evolua în bine în România, dar cu timpul, noi ne-am făcut viața noastră aici, și putem spune cu inima deschisă că da, casa noastră este aici.

R-Tu spuneai că la venire, erați înarmați cu planul A și planul B. Mă gândeam dacă acum, mai există măcar undeva în fundul sufletului, un plan B, față de cel A, aflat în desfășurare; dacă la un moment dat ați putea să vă întoarceți în România…dar am impresia, din ceea ce ai spus mai devreme, că planul acesta B nu există…

 

„noi ne creștem copiii cu România în suflet, ei nu vor uita niciodată care le sunt rădăcinile.”

 

MB-Momentan, nu!  Cred că undeva, dedesubt, va exista pentru tot restul vieții, că vrem, că nu vrem. E bine să existe și un plan B, dar să sperăm că nu vom avea nevoie de el. Planul nostru B cu care am venit la pachet s-a transformat în planul A, de care suntem foarte mândri! Nu știm pe unde ne vor purta pașii; copiii își vor face viața lor, dar credem că planul nostru A ne va ține aici, dacă nu pentru tot restul vieții, măcar pe aproape…

R-Copiii vorbesc și ei românește? Ei în general sunt foarte ancorați în societatea aceasta, în cultura aceasta…

MB– Sunt, într-adevăr; noi ne creștem copiii cu România în suflet, ei nu vor uita niciodată care le sunt rădăcinile. Este foarte important să-și iubească țara de origine- într-adevăr, pentru ei „acasă” este aici, dar de câte ori mergem în țară, în București, vizităm locurile pe unde au crescut. De exemplu, acum 3 ani, Alex și-a dorit foarte mult să mergem pe drumul către școală- cum mergeam noi către școală înainte să plecăm…și a fost foarte frumos! Ei știu că acolo a fost „acasă”. Și poate să fie casa lor, oricând.  Alex vorbește perfect românește, cel mic, David, pentru că atunci când ne-am mutat el abia începea să vorbească, a vorbit un amestec de română-engleză…dar noi în casă vorbim numai românește, astfel încât copiii să nu-și uite limba. Între ei, copiii vorbesc în majoritatea cazurilor în engleză, le este foarte ușor așa, dar cu noi, le-am impus să vorbească în română, astfel încât să-și dezvolte româna. David, acum 2 ani, a vrut să înceapă să scrie în românește pentru că și-a dat seama că nu se poate exprima în scris; și ne-a întrebat dacă este ok să ne scriem mesajele în română…a știut că nu va scrie corect, și ne-a spus să-l corectăm, atunci când este cazul. A fost un episod foarte drăguț, acum câțiva ani, în țară: ai mei nu vorbesc engleză, mai mult de câteva cuvinte și David i-a cerut mamei mele săi facă șnițele-  dar i-a spus: mamaie, poți să-mi faci și mie șnițele tomorrow? Și mama m-a-ntrebat: ce fel de șnițele vrea? Cu timpul, și cu răbdare, va vorbi și David perfect.

R-Sunteți o familie frumoasă și fericită- asta răzbate din toate cuvintele, din întreaga poveste, de la început și până la sfârșit. Îți dorești ceva anume, în mod special, pentru următorii 5-7 ani? Pentru viitorul apropiat, adică

 

„Cred că suntem în locul potrivit, am simțit sentimentul de apartenență; e ciudat, dar atunci când ajungi într-un loc și ai lacrimi în ochi de bucurie și știi că aparții acelui loc, cred că asta spune tot!”

 

MB-Cred că pe plan profesional întotdeauna este loc pentru a evolua; în următorii 5, sau poate 10 ani, este foarte important să ne focusăm pe copii. Eu și Mihai ne dedicăm extraordinar de mult copiilor; ne dorim să evoluăm, vrem să facem anumite cursuri, care ne vor deschide anumite porți- suntem fericiți acolo unde lucrăm, dar este foarte bine să evoluezi, pur și simplu.Cred că nimeni n-ar trebui să se oprească din evoluție.

R-Povestea voastră degajă foarte mult optimism și bucurie de a trăi; bucuria de-a te afla în locul în care dorești să fii, să fii cum îți dorești și să ai alături de tine oamenii pe care-ți dorești să-i ai alături de tine.

MB-Așa e! Cred că suntem în locul potrivit, am simțit sentimentul de apartenență; e ciudat, dar atunci când ajungi într-un loc și ai lacrimi în ochi de bucurie și știi că aparții acelui loc, cred că asta spune tot! Iar acum, uitându-ne în spate, nu am schimba nimic! Dacă ar fi s-o luăm de la capăt, ar fi exact pe același drum; n-am schimba absolut nimic!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile