Este frumoasă, talentată, debordează de energie și drag de viață, este pozitivă și hotărâtă să fie mereu cea mai bună în ceea ce face- cu aceste calități, nu este de mirare că a devenit unul dintre cei mai apreciați și premiați specialiști de nunți din Scoția.
Invitata ediției este Cristina Kelly.
R-Cristina este un foarte apreciat și premiat hairstylist și make-up artist în Edinburgh. Cum ai ajuns să practici meseria asta, cu atâta succes, în Scoția? În primul rând, de ce ai plecat din România și cum ai ales Edinburgh-ul?
CK-A fost doar o întâmplare; părinții mei au fost mereu de părere că trebuie să vizităm România înainte de a pleca în străinătate. Așa că, toată viața mea, până la terminarea facultății, am vizitat România cu părinții mei, sau în excursie cu școala dar niciodată nu am avut șansa să merg în străinătate. După terminarea facultății m-am lovit de o nereușită, am încercat să intru în INM, părinții mei își doreau foarte mult să fiu judecător sau procuror- nu am reușit, și-atunci m-am gândit să iau o pauză de la studii…mi s-a oferit șansa să vin în Marea Britanie cu un contract de 6 luni, era o firmă ce căuta fete și băieți tineri, vorbăreți, buni vorbitori de engleză, să vândă cosmetice sau jucării. M-am gândit că așa pot să câștig niște bănuți și să vizitez o altă țară! Firma asta avea standuri și în Londra și în Scoția…cumva, eu am ajuns în Scoția! Așa a început! N-a fost nimic plănuit!
„am tendința să mă consider mai mult un artist decât să spun că sunt un hairstylist, sau make-up artist, pentru că eu privesc ceea ce fac ca pe o artă, nu ca pe un job!”
R-Câteodată, întâmpările din viața oamenilor pot fi norocoase și fericite; chiar dacă n-a existat nici o strategie în spatele lor…așa trebuia să fie! Era ceva pus deoparte pentru tine, în cartea destinului…
CK-Sunt total de acord!
R-Tu ai absolvit facultatea de drept, dar mă gândesc că trebuie să fi existat niște semne, în viața ta, ale acestui temperament artistic…
CK-Absolut! Prima mea poveste, istorisită de mama, cu privire la talentele mele, a fost de la grădiniță! Aveam 5 ani, mama m-a dus la grădiniță și aveam niște împletituri foate complicate în păr; educatoarea a întrebat-o pe mama: dar când aveți timp să vă coafați, să vă machiați, să-i aranjați părul Cristinei? Iar mama i-a spus: Eu nu mă ating de părul ei, eu nu știu cum să fac ce face ea! A trebuit să-mi desfac părul și să mi-l fac la loc, pentru că educatoarea nu a crezut-o pe mama…Întotdeauna am avut o înclinație către artă: în școala generală pictam foarte mult și mergeam la competiții- doamna profesoară de desen trimitea desenele mele și ale colegilor mei și în alte țări, la competiții…Apoi, în liceu am fost înclinată mai mult către literatură și poezie; cred că încercam să mă descopăr…întotdeauna am fost interesată de artă! Și în prezent, am tendința să mă consider mai mult un artist decât să spun că sunt un hairstylist, sau make-up artist, pentru că eu privesc ceea ce fac ca pe o artă, nu ca pe un job! Îmi face atât de multă plăcere și simt atât de multă pasiune încât prioritatea mea este să iasă frumos, să iasă bine, și de-abia apoi mă preocupă banii care vin. Și cred că de aceea am și succes!
R-Mă-ntreb cum, la temperamentul și înclinația ta artistică, ai făcut o facultate foarte importantă, categoric, dar poate, ușor aridă? Cum de n-ai făcut Arte Plastice?
CK-Am fost singură la părinți, tata a fost pilot, mama, laborantă, apoi, business woman- și aveau așteptări de la mine. Am vrut foarte mult să-i fac fericiți și le-am urmat sfatul; am locuit în cămin 4 ani și am terminat facultatea cu media 9,85!
R-Adică, se adaugă și ambiția, temperamentului artistic!
CK-Cred că da…Și cred că sunt laturi ale dreptului care sunt foarte creative; eu am fost fascinată de dreptul penal, mi-am dat licența în criminalistică, în identificarea cadavrelor necunoscute- pentru că era vorba de imaginație, de creativitate…și de știință, în egală măsură! Au existat părți care m-au fascinat și încă mă fascinează, în domeniul dreptului, dar cu siguranță nu latura în care judeci sau ești procuror…mai degrabă cea de criminalist, de investigator!
„Nu mi-au lipsit prejudecățile românilor, în special, nu mi-a lipsit faptul că trebuia să mă stresez în permanență de ce crede altcineva despre opțiunile mele și despre ceea ce mă face pe mine fericită…”
R-Spuneai că ai ajuns în Scoția oarecum întâmplător; ai simțit că pământul ăsta este ceea ce ar trebui să fie, că aici îți dorești să fii, sau a rămas o întâmplare care s-a transformat în timp, în altceva?
CK-Am simțit din momentul în care am ajuns aici și am început să lucrez, să cunosc oamenii de aici, că aici este „acasă”. Asta datorită faptului că oamenii de aici sunt atât de diferiți de cei cu care eram obișnuită în România; eu, fiind un spirit artistic, deschis și foarte open-minded mi-a fost atât de ușor să mă adaptez aici! Nu mi-au lipsit prejudecățile românilor, în special, nu mi-a lipsit faptul că trebuia să mă stresez în permanență de ce crede altcineva despre opțiunile mele și despre ceea ce mă face pe mine fericită…Mi s-a părut foarte, foarte ușor să mă simt acasă, aici!
R-Ți-au plăcut scoțienii!
CK-Daa…și cred că și lor le place de mine!
R-Contează foarte mult reacția celor din jurul tău, când trebuie să te adaptezi într-un loc; toată lumea are cuvinte de apreciere față de amabilitatea, căldura, deschiderea oamenilor din Scoția- te fac să te simți bine, acasă…
CK-Sunt momente în care am impresia că probabil, ar fi trebuit să mă nasc aici; eu iubesc foarte mult tradițiile românești, îmi place România, îmi place cum suntem noi creați ca oameni…dar cred că viața grea la care am fost supuși ne-a schimbat: caracterele noastre, natura noastră. E greu să fii fericit și open-minded și calm, și zen când în permanență ești îngrijorat de plata chiriei, de faptul că nu-ți ajung banii de mâncare, așa că ar trebui să fim mai înțelegători față de tristețea și apăsarea pe care unii români o manifestă în atitudinea lor, în țară.
R-Cristina, te-ai căsătorit cu un scoțian, deci, ai strâns încă un pic legătura cu locul acesta…
CK-Încă o întâmplare! N-am plănuit asta! Chiar am evitat să ies la întâlnire cu John; tuturor celor care le povestește, le spune că a insistat 2 săptămâni ca să îi dau numărul de telefon, pentru că nu am vrut! Cum să vreau, când eu știam că urmează să plec înapoi în România în câteva luni, n-avea nici o logică să mă atașez de cineva aici! Dar, într-o duminică când eram liberă și voiam să merg la film, la „Avatar”, m-am gândit că e trist să merg singură, până la urmă, n-o să mă mănânce băiatul ăla…și uite că suntem căsătoriți de aproape 11 ani și avem 2 copii!
R-M-a amuzat ceea ce spuneai tu, că lumea se aștepta, când a auzit că te-ai căsătorit cu un scoțian, să fie bătrân și bogat…
CK-Da, nu e nici una, nici alta! Soțul meu e mai tânăr decât mine și acum, deși lucrează full time este și student în ultimul an la Cyber Security- nu are banii deocamdată, dar are potențialul să-i facă! Și cred că pot să fac bănuții și singură, nu trebuie să-i facă un bărbat pentru mine!
„Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim judecați pentru ceea ce facem, nu pentru locul în care am fost născuți, pentru limba pe care o vorbim, pentru religia pe care o avem. Dacă am făcut un lucru bun, tratează-mă cu respect, admiră-mă, dacă am făcut un lucru rău, este corect, poți să mă judeci.”
R-Dacă ar fi să compari cele 2 societăți, cea scoțiană și cea românească…ce anume din ceea ce există în Scoția ar merita să învățăm, noi, românii? Lucrurile se implementează și se schimbă în generații, dar hai să facem un exercițiu!
CK-Diferențele sunt la multe niveluri…dar hai să nu fiu prea drastică; scoțienii sunt foarte deschiși, trebuie să ne gândim că noi venim în țara lor, lucrăm, locuim aici, încercăm să fim adoptați de țara lor. Cu toate astea, mie mi s-a întâmplat rar, mai ales în ultimii 5-6 ani, să simt o atitudine rasistă! Mi se pare că în România străinii nu sunt primiți cu atât de multă căldură; dacă vin în vizită, să-și cheltuiască banii în vacanță, da, dacă este să se stabilească pe teritoriul României, mai ales dacă e de altă culoare, de altă religie, atunci nu e la fel. Noi am fost educați să credem că doar credința noastră e cea corectă, culoarea noastră este mai deschisă și mai bună decât a altora… este dureros. E unul din puținele lucruri care mă fac să mă contrazic până la ceartă cu persoane apropiate, pentru că nu suport rasismul sub nici o formă! Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim judecați pentru ceea ce facem, nu pentru locul în care am fost născuți, pentru limba pe care o vorbim, pentru religia pe care o avem. Dacă am făcut un lucru bun, tratează-mă cu respect, admiră-mă, dacă am făcut un lucru rău, este corect, poți să mă judeci. Reacționez când se fac referiri la accentul meu, sau când mi se spune: nu arăți ca o româncă! Hmmm…dar cum arată o româncă? Dar sunt multe aspecte pozitive în Scoția de care nu am avut parte în România; suportul pentru a-ți crea un business, de exemplu! Când mi-am deschis propria mea afacere am primit extraordinar de mult ajutor de la guvern! De la Job Center am fost trimisă la un curs gratuit de management- am fost învățată tot ce se poate despre contabilitatea primară, așa că și în prezent mă ocup singură de contabilitate, taxe, nu are sens să plătesc pe cineva, m-au învățat la cursul respectiv și le fac bine! Sunt foarte multe șanse, gratuite, pe care le poți primi fie că ești român, polonez, scoțian- șansele sunt egale! Dacă vrei să faci ceva bun, constructiv, care este bun și pentru țara lor- te vor susține extraordinar de mult! Nu cred că în România se întâmplă asta.
„…am fost extrem de corectă, de punctuală, de înțelegătoare, de calmă: ori de câte ori ar fi vrut o clientă să schimbe ceva, când s-a răzgândit, niciodată nu am spus nu.”
R-Cum te-ai hotărât să transformi abilitățile tale artistice într-o afacere?
CK-Pentru machiaj și coafat trebuie să ai talent, altfel, ar fi ca și cum ai vrea să cânți, dar nu ai voce! Mă ocup de coafat pentru ocazii speciale, ceea ce aici în Scoția se numește wedding specialist- sunt specializată pe nunți, am de-a face cu mirese vesele, în ziua nunții lor…Dacă nu aveam ochiul format, simțul artistic, nu ajungeam nicăieri; apoi am fost extrem de corectă, de punctuală, de înțelegătoare, de calmă: ori de câte ori ar fi vrut o clientă să schimbe ceva, când s-a răzgândit, niciodată nu am spus „nu”. Am spus întotdeauna: trebuie să avem respect pentru banii pe care aceste doamne ni-i plătesc. Am făcut și foarte multă muncă gratuită, la început; îmi doream să le arăt cât sunt de bună, și odată ce erau mulțumite, îmi puteam permite să încep să cer bani. Trebuia să încep de undeva, să mă fac cunoscută, oamenii să știe că eu exist, că fac ceea ce fac și fac bine! În primul an, coafam și machiam gratis fetele care ieșeau în oraș, doar să pot folosi fotografiile să-mi fac reclamă…Apoi am început să iau și bănuți, după un an mi-am dublat prețurile pentru că eram din ce în ce mai căutată; și așa am ajuns să fiu astăzi, unul dintre cei mai buni specialiști în frumusețe pentru nunți, în Scoția. Nu este o muncă grea, este frumoasă, dar trebuie să fii profesionist, mereu la timp- nu poate întârzia mireasa la propria ei nuntă, din cauza ta- să-ți pese, ca în orice job, să-ți faci treaba cum trebuie. Eu le spun tuturor, și copiilor mei: ori faci treaba cum trebuie, ori n-o faci deloc! Nu banii sunt prioritatea pentru mine, ci rezultatul muncii, și ceea ce simte clienta mea, la sfârșit, când se uită în oglindă. Sunt reacții pe care n-o să le uit niciodată, cum a fost mireasa care plângea de fericire, când s-a văzut în oglindă; inițial m-am speriat, nu înțelegeam de ce plânge, eu ziceam că arată frumos…E lucru mare! Oamenii nu realizează că jobul nostru are și o valoare emoțională; femeile pot avea probleme la capitolul încredere în sine- mai ales acum, când sunt atâtea filtre pe Instagram, pe Facebook și toată lumea pare să arate perfect…Nu arată perfect în realitate, sunt doar filtre! Dar se pune o anumită presiune pe noi și mai ales în ziua nunții, când sunt sute de ochi pe tine, fetele simt o presiune și mai mare, cu privire la felul în care arată. Așa că, să reușești să faci o fată, în ziua nunții ei, să se simtă mai frumoasă ca niciodată, este un lucru mare! N-ai să reușești asta, dacă pe tine te preocupă să termini repede, să-ți iei bănuții și să pleci!
R-Tu, de fapt, livrezi bucurie!
CK-Mi se-ntâmplă să simt asta! De câte ori o aud pe una din clientele mele spunând că niciodată nu s-a simțit atât de frumoasă, zic: poate nu este atât de lipsită de importanță activitatea mea! Îmi doream foarte mult să fac ceva care să conteze, în viață! Îi ziceam soțului meu: poate ar trebui să mă fac, nu știu, polițistă, să simt că ceea ce fac are valoare…Dar se pare că ceea ce fac are valoare, pentru anumiți oameni și pentru sufletul lor.
R-Am înțeles cum le faci tu pe ele, clientele tale, să se simtă; premiile pe care le-ai câștigat, nominalizările, care sunt multe, ce fac pentru tine?
„am zis: într-o zi am să ajung mare și am să demonstrez că mulți români sunt muncitori, talentați și pot să facă chestii mărețe; și după câțiva ani, am demonstrat!”
CK-Fac nu doar din punct de vedere personal și emoțional, dar îmi ajută și business-ul. Când postez premiile astea pe pagina web, pe facebook, pe instagram- automat, noile mirese se gândesc: dacă toți anii ăștia miresele au votat-o pe fata asta, înseamă că e bună! Hai s-o contactăm! Cred că pentru mine aceste premii înseamnă mai mult decât pentru fetele care au fost născute și crescute aici, pentru scoțience; pentru că, evident, pentru mine a fost un pic mai greu să mă remarc, la început, decât pentru o fată cu același talent, de aici. La început, când nu aveam atâtea premii, nu eram cunoscută, am mai auzit remarci referitoare la români…dar am încercat să nu fac o problemă din asta, am zis: într-o zi am să ajung mare și am să demonstrez că mulți români sunt muncitori, talentați și pot să facă chestii mărețe; și după câțiva ani, am demonstrat!
R-Da, am remarcat că sunt apreciate, în industria de frumusețe, româncele și în general fetele care vin din estul Europei- ca fiind atente, talentate și pentru că lucrează nemaipomenit!
CK-Noi, fetele din estul Europei, am observat că avem ambiția asta de a demonstra cât suntem de capabile și că suntem mai bune; tocmai pentru că am avut de-a face cu momente de rasism. La un moment dat, doar pentru că eram românce, am fost privite puțin de sus; și noi vrem să demonstrăm că nimeni nu ar trebui să ne privească de sus! De aceea încercăm mult mai mult decât fetele de aici, să facem totul perfect. Nu mai bine: perfect! Acum atitudinea asta a devenit o obișnuință, nu-mi imaginez să fiu altfel decât sunt.
R-Cristina, cum te gândești la viitor? La viitorul apropiat, privitor la planuri, strategie…Există undeva, într-un colțișor al minții tale, ideea că la un moment dat, ai putea să te întorci în România?
„Cred că viața din România m-a creat, pe mine, omul care sunt astăzi, și nu aș îndrăzni să spun nimic rău despre viața mea în România. Din contră, mi-e dor să fiu româncă în România!”
CK-Cred că există zilnic. Și nu neapărat pentru că mi-e dor de țară în sine, deși cred că este una din cele mai frumoase țări de vizitat și pentru a merge în concediu- în concediu, nu să trăiești acolo! Dar mi-e dor de mama, de tata, de tot ce am trăit și m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi! Pentru că nu cred nici o clipă că, dacă m-aș fi născut aici, aș fi fost crescută aici, de alți părinți, în alte circumstanțe, aș fi fost aceeași persoană! Cred că viața din România m-a creat pe mine, omul care sunt astăzi, și nu aș îndrăzni să spun nimic rău despre viața mea în România. Din contră, mi-e dor să fiu româncă în România! Însă, apoi îmi dau seama că am 2 copii care au fost născuți și crescuți aici, mi-aduc aminte că școala în România nu a fost întotdeauna atât de atrăgătoare pe cât pare școala aici pentru copiii mei; fericirea lor de a merge la școală este atât de mare încât nu-mi imaginez că le-aș putea lua asta. Nu-mi imaginez să mă întorc în România cu copiii, să meargă la școală și să vină posomorâți, simțindu-se nefericiți, pentru că au fost obișnuiți altfel- să fie tratați de profesori într-un anumit fel, să învețe după anumite sisteme…Dar, nu știu! N-am să zic niciodată că nu vreau să merg în România! Cel mai tîrziu, m-aș retrage la pensie acolo, cu soțul meu; sunt 4 anotimpuri, e o țară frumoasă unde poți să-ți cheltui pensia, să vizitezi locuri…mă întristez când mă gândesc că România ar putea fi o țară de un alt nivel, dacă politicienii ar fi alții!
R-Un fel de „never say never”, ceea ce zici tu; e greu să te afli pe linia de demarcație dintre 2 culturi, 2 societăți, să fii trăit și într-una, și în cealaltă, să ai câte o bucățică de inimă și acolo, și dincolo, și să-ncerci să le-mpaci. Nu știu care ar putea să fie răspunsul corect, dar îți doresc să îl găsiți!
CK-Deocamdată mergem în România o dată, de 2 ori pe an și stăm cel puțin 2 săptămâni; copiii merg în fiecare vară, de când s-au născut, la părinții mei, 6 săptămâni, când au liber de la școală. Vorbesc românește. Mereu fac câte o pregătire: soțul meu și-a luat un audiobook și încearcă să învețe românește, că, cine știe, dacă ne mutăm în România? Mă simt de parcă în permanență m-aș pregăti- emoțional și mărunt- să mă mut în România, dar nu am nici un plan real. Nu am făcut absolut nimic pentru mutare. Dar dacă se întâmplă, să fiu, totuși, pregătită!
R-Indiferent cum va arăta viitorul- aici, în Scoția, acolo, în România- în industria de frumusețe sau în altă parte: poate vei picta, sau vei scrie poezii din nou- să fie cu succes!
CK-Mulțumesc! Mie nu-mi place să fiu plictisitoare, e cea mai mare jignire pentru mine; poți să-mi spui că sunt urâtă, nu mă supăr, dar nu-mi spune că sunt plictisitoare, că mă supăr! Eu nu sunt plictisitoare! Cred că soțul meu într-o zi o să mă ducă la doctor, să verifice dacă totul e în regulă cu mine… El zice: dar asta de unde ți-a mai venit? Și îi spun: nu știu, m-am gândit să mai încerc ceva! De ce nu?
Le doresc tuturor să fie fericiți, indiferent unde se află și ce loc de muncă au, și să fie pozitivi! Să ne bucurăm de fiecare zi, indiferent cum e ea!
Realizator: Ioana Brușten
Producător: Beatrice Vasile