În România a lucrat în televiziune, în imobiliare, în confecționarea de mic mobilier- în Scoția, s-a specializat în renovări. A înțeles că trebuie să învețe o mulțime de lucruri de la zero și s-o ia pas cu pas. Astăzi, Scoția a devenit „acasă„ locul unde vrea să trăiască și să-și vadă și copiii crescând și făcându-și un rost.

 

 

Invitatul ediției, Constantin Berhiu.

R-Suntem într-un fel colegi, pentru că, înainte de a pleca din România, Costi lucra în domeniul media- era șef de producție și producător la departamentul Sport de la Național TV.

Cum te-ai hotărât să lași în urmă România și o carieră în televiziune, pentru Scoția și un cu totul alt domeniu de activitate, construcțiile?

CB-În domeniul construcțiilor, am avansat aici, pentru că eu aveam cunoștințe, dar lucrasem mai mult în lemn- avusesem o firmă în anii 90, cu fratele meu, de succes o vreme, făceam mic mobilier…

R-Era un hobby, la vremea respectivă?

CB-Da, era un hobby și un început- așa ne imaginam noi, că va fi nemaipomenit în România, și noi, niște capitaliști la început de drum…Dar n-a fost să fie așa! A fost nebunia cu dolarul, în anii 90, creștea într-un ritm amețitor- ca și dobânzile la bănci- și am renunțat, încet, am început altele, am renunțat și la ele, că n-au mers…cea mai lungă perioadă a fost cu o agenție imobiliară, care a funcționat o perioadă: închirieri, vânzări…înainte de boom-ul imobiliar! A funcționat până în 2000, dar apoi, am început să nu ne mai înțelegem: nu voiam să investim în aceleași domenii…

R-Deci, faptul că afacerile nu mergeau, că nu era un mediu propice pentru a dezvolta ceva, personal, și pentru a merge înainte…

CB-Pentru a merge înainte în mod corect! Nu cum zic unii, să dai din coate…

 

„Scoția era un tărâm necunoscut pentru mine; știam și eu de Marea Britanie, de Glasgow…mai mult pe domeniul fotbalului!”

 

R-Așa a încolțit gândul de a încerca în altă parte? A fost ceva special legat de Scoția? De ce această alegere?

CB-Nu, nu știam mare lucru despre Scoția; eu am mai avut o încercare, am plecat în 1990, după mineriadă, cu fratele meu. Am fost în Germania, dar ne-am întors- nemții, atunci, imediat după Revoluție, ni s-au părut niște oameni din altă lume, limba era dificilă…am cumpărat niște unelte și ne-am întors, și am deschis firma! Scoția era un tărâm necunoscut pentru mine; știam și eu de Marea Britanie, de Glasgow…mai mult pe domeniul fotbalului! Când am ajuns aici și discutam cu unii, cu alții, fotbalul era subiectul comun. Și Hagi, Nadia…

R-Limbajul universal! Esența cuvântului ambasador: cum se știe în lume despre România…

CB-Hagi e foarte cunoscut; nu-l știu pe Ceaușescu, dar îl știu pe Hagi!

R-Și, cum ai ajuns aici?

CB-Am primit un telefon, aici lucra un fost colaborator de-al meu; m-a întrebat dacă aș putea să vin să-i ajut cu limba, că ei nu înțeleg nimic de la ăștia! Am plecat cu greu încoace, atunci lucram la Național TV și eram bine înfipt în angrenajul de la departamentul sport- nici nu i-am spus șefului de departament, care era prietenul meu cel mai bun, pentru că știam că n-o să mă lase să plec! S-a și supărat pe mine…dar a trecut. Nu e mai e acolo, a făcut o echipă foarte bună la Digi, mi-a părut rău că n-am fost și eu în echipa aceea…

R-Jurnalismul este un soi de microb pe care, odată ce l-ai luat, scapi greu sau nu mai scapi niciodată de el!

CB-Da…suntem prieteni în continuare, ne scriem pe facebook…ei au devenit foarte buni, foarte cunoscuți!

R-Costi, cum te-ai acomodat cu noua muncă, cu noua limbă, cu noua țară, că totul era altceva!

CB-Era altceva…După o lună, când m-a întrebat soția mea cum este aici, i-am zis că e ok, că sunt perspective, dar îți trebuie un timp; și am întrebat-o dacă crede că putem pierde acest timp, să învățăm, căci doar așa putem s-o luăm aici de la început. Nu poți să vii tu și să te dai mare că vii din România; trebuie s-o iei pas cu pas. În primul rând, limba este o problemă, pentru că nu este engleza pe care o învățăm noi în școală. Este scoțiană, un slang, cum zic ei..

R-Un dialect mult mai greu de înțeles!

CB-Sunt alte cuvinte, practic, nu au nici o legătură cu ceea ce știi tu! La noi, nu poți să spui că nu înțelegi ce vorbesc cei din Moldova, de exemplu- aici, nu-i înțelegi pe scoțieni! Mi-a spus odată, pe un șantier unde lucram, un șef de echipă: Constantin, dacă vrei să rămâi aici, trebuie să înveți să vorbești scoțiana! Și eu l-am întrebat: dar voi nu vorbiți limba engleză? Și el a zis: Nu! Aici e Scotland, aici e altceva! Altădată, îi explicam unui alt scoțian că și noi avem acasă cows ( vaci) dar nu arată la fel ca cele de aici; și el m-a întrebat ce sunt alea cows? Păi, vaci, nu așa se spune vacă? Nu, în Scoția se zice coo! Mi-am luat un dicționar de cuvinte în scoțiană…Dar nu toți vorbesc așa: de la clasa mijlocie în sus, se vorbește engleza, cu un accent specific, în funcție de zonă, dar îi înțelegi.

R-Cine din familie s-a adaptat cel mai rapid? La mediu, limbă, locuri?

 

„Directorul școlii… m-a dus în sala de sport și mi-a arătat că erau acolo vreo 100 de steaguri! Steaguri ale țărilor de unde veneau copii din școala aceea; și mi-a zis, vezi, când vii, aduci și un steag! Și acum este acolo steagul României.”

 

CB-Andrei, băiatul cel mare; avea 10 ani când a venit aici și o lună de zile a plâns încontinuu că nu înțelege, de ce trebuie să stea el aici, că el are o groază de prieteni acasă…deși la școala unde l-am dus, era un băiat care se ocupa personal de el, să-l ajute să se integreze. Directorul școlii a fost un om nemaipomenit, l-a înscris imediat, chiar dacă școala începuse deja, pe 15 august; m-a dus în sala de sport și mi-a arătat că erau acolo vreo 100 de steaguri! Steaguri ale țărilor de unde veneau copii din școala aceea; și mi-a zis, vezi, când vii, aduci și un steag! Și acum este acolo steagul României. Oameni foarte de treabă, nu aveau nici o problemă că tu ești din Pakistan, din Brazilia, Peru sau oriunde; toți erau tratați la fel, mi-a plăcut treaba asta! Chiar le plăcea dacă auzeau altă limbă, pentru ei era ceva nou! Când luam copilul de la școală, ne întrebau cum se spune în română la diverse lucruri…

R-Tu te-ai ocupat aici de renovări de restaurante și hoteluri; o activitate interesantă și un domeniu în care, văd că românii au succes. Care este explicația afluenței de oameni din România către zona asta? Este cererea atât de mare? Scoțienii nu se pricep?

CB-Nu, scoțienii sunt foarte buni, eu am învățat foarte mult de la ei! Multe lucruri care îți ușurează munca când te apuci de o renovare…La început, am făcut o echipă de familie, să zic așa: nepotul meu, pe care l-am adus imediat după ce am venit, era cu tencuiala, fratele meu cu partea electrică și eu cu tâmplăria. Scoțienii sunt buni, un singur lucru pot să le reproșez: ei nu acceptă un alt stil de lucru în afară de al lor. Trebuie să lucrezi ca ei, să faci ca ei! Sunt conservatori- chiar dacă este mai bun stilul nostru, nu-l acceptă! Nu că fac rău ce fac, dar totuși, unele lucruri sunt mai bine făcute la noi, decât aici. Noi, românii, ne pricepem la mai multe; sau, vrem să ne pricepem la mai multe! Și lor nu le place treaba asta- pentru că zic că în felul acesta, scapi din vedere la ce te pricepi tu mai bine, și nu le faci cum trebuie nici pe celelalte! Pe de-o parte, au dreptate, dar pe de altă parte, când sunt lucruri pe care poți să le faci și nu-ți dau voie…

R-Da, am întâlnit această mentalitate, să te ocupi strict de pătrățelul tău, cum se spune!

CB-Cei care ne acceptă așa cum suntem, sunt celelalte naționalități, stabilite pe-aici, ei profită de faptul că știm mai multe lucruri, pentru că astfel, scapă de nevoia de a angaja alți 3 oameni!

R-Primii 4 ani după ce ați venit în Scoția, ați locuit în Edinburgh; acum nu mai stați acolo, dar atunci, la început, spuneai că săptămână de săptămână mergeați la biserica românească din Glasgow.

CB-Nu chiar la-nceput de tot, pentru că atunci, n-aveam nici o biserică! Singura biserică era cea din Edinburgh, a minorității grecești; ei ne acceptau acolo, au fost foarte de treabă, sunt câțiva preoți acolo, nemaipomeniți! Părintele Rafael, care acum este episcop, este foarte atașat de noi, pentru că foarte mulți români se spovedesc la el! Apoi a venit aici părintele Marcel, în 2008, întâi la Aberdeen, apoi, vreme de 6 ani, la Glasgow.

 

„Mi-a plăcut că au apreciat foarte mulți in comunitate ce am făcut și au zis că este exact ca o biserică din România!”

 

R-Am înțeles că tu ai renovat la un moment dat, biserica românească din Glasgow…

CB-Acum 3 ani, părintele George a vrut să facem așa, ca în România, să înălțăm un pic partea dinspre altar…am zis că mă uit pe internet, îmi fac o idee, un plan…eu zic că a ieșit frumos! Mi-a plăcut că au apreciat foarte mulți in comunitate ce am făcut și au zis că este exact ca o biserică din România! Înseamnă c-am făcut o treabă bună. Am făcut și un mic magazinaș în spate, pentru icoane, lumânări, tot ce trebuie pentru enoriași…aici nu ai de unde să cumperi așa ceva! Prima dată am zis să facem bibliotecă acolo, pentru că ne-a fost donată o bibliotecă de primăria Baia-Mare, vreo 10.000 de volume…nu stătea bine unde era înainte, acum, am pus-o lângă altar este în regulă.

R-Ai fost și epitrop al bisericii!

CB-Da, am fost! Părintele Marcel m-a pus, atunci nici nu știam ce înseamnă…dar am zis, ce spune părintele, eu fac! A fost bine o perioadă, până când mi-am dat seama că nu mai sunt așa de ajutor, pentru că eu sunt departe de Glasgow, și în perioada aceea se organizau foarte multe evenimente.Nu-mi place să fiu considerat ceva, acolo, și să nu fac ceea ce trebuie făcut, să fiu doar cu numele!

R-Este o responsabilitate!

CB-Este o responsabilitate, sigur! Dar a fost frumos…Am făcut evenimente și cu părintele George, dar un pic mai rar, că e nevoie de bani, cazare, când aduci tot felul de trupe, de artiști, să-i duci undeva…implică multe lucruri. Îi mai cazam și pe la noi, pe-acasă…la început lumea era mai dispusă la asemenea gesturi. Acuma s-au mai retras în cuibul lor, așa…

R-Pentru copiii voștri, care sunt 3, viitorul crezi ca va fi aici, în Scoția?

CB-Da, cred că da, nu prea ai ce să faci…Mă gândeam că ar putea fi un viitor și în România, dar îi tragi un pic în jos, dacă te-ai întoarce și nu știu dacă ar accepta asta…Cel puțin, cel mare, Andrei, nu vrea să se mai întoarcă; el a terminat aici Universitatea Heriot Watt, specializarea de civil ingineer, acum face masteratul- are alte planuri…

R-Iar pe cei mici, odată intrați în sistemul de învățământ de aici, care diferă atât de mult de cel din România- i-ai zăpăci dacă ai încerca să îi muți acum…

CB-Știu exemple, oameni care au plecat și le-a fost greu; dacă îi duci înainte să-nceapă școala, e altceva. Dar dacă i-ai duce acum, după ce au început cu sistemul de-aici…e complicat! O să dea părinților mult de lucru! Și n-are rost. Dar altfel, tot timpul m-am gândit la o colaborare România-Scoția, și nu se știe, poate pe viitor să fie ceva de felul ăsta…

 

„Eu cred că România are viitor, este o țară frumoasă, avem și oameni nemaipomeniți…eu cred că o să reușim, în final, și noi.”

 

R-Deci, o variantă de colaborare, nu de întoarcere acasă

CB-Nu, pentru că mă enervez repede când ajung acasă! Nu-mi trebuie mult, o săptămână…și-apoi zicem, și eu și soția: Hai să mergem acasă, în Scoția, să ne liniștim! Eu m-aș obișnui repede, pentru că am plecat la 40 de ani, știu ce e acolo…s-au mai schimbat lucrurile, dar mentalitatea oamenilor este cam aceeași! Am mai discutat și cu tineri: ei se simt un pic sechestrați, ar vrea să facă dar de multe ori nu au ce. Vărul lui Andrei a terminat aeronautica, dar lucrează cu totul altceva, că la noi, ce aviație mai este? De reparat câte ceva, eventual…ca să lucreze în proiectare, tot în afară va trebui să meargă!

R-Este firesc ca tinerii, cei care au făcut școală, să aibă visuri, aspirații înalte- așa merge lumea înainte! Doar că trebuie să le și oferi terenul pe care să se desfășoare…

CB-Eu cred că România are viitor, este o țară frumoasă, avem și oameni nemaipomeniți…eu cred că o să reușim, în final, și noi. Nu să ajungem țările occidentale din urmă, dar să fim undeva acolo…cum e la Cluj, de exemplu! Am văzut destui oameni din alte țări care merg acolo, să-și facă un viitor…e o atracție!

R-Costi, am înțeles, nu vă bate gândul întoarcerii definitive acasă, dar dacă prin absurd, s-ar întâmpla să vă treziți din nou în România, ce v-ar lipsi cel mai mult și mai mult din Scoția? De ce anume v-ar fi dor?

CB-Uite, și mie și soției ne este dor de Edinburgh- soția mea îmi spune tot timpul că s-ar întoarce acolo; dar e scump! Aici( în Fife) ne-a plăcut: avem pădure, râu, marea la 2 pași…e frumos! Sunt multe lucruri de care mi-ar fi dor…Chiar și oamenii, vecinii mei- sunt câțiva foarte de treabă…Avem o vecină irlandeză, care ne apreciază foarte mult, avem o afinitate, pentru că suntem la fel- și ea a venit din afara Scoției! Frumusețea locurilor este deosebită- poate m-am obișnuit acum, dar la început eram surprins de cât e de frumos. Sunt total diferite de România! Cu toate că mulți spun că seamănă cu România- aici au cam tăiat pădurile…demult, e drept.

R-…se-ntâmplă și în România! Aici, au început în schimb, să reîmpădurească!

CB-Da, împăduresc, numai că au și ei o problemă: nu au reîmpădurit cu ce trebuie! Nu cu ce era înainte.

R-Deci, viitorul se va desfășura aici, pe acest teritoriu nordic, care a devenit „acasă”…

 

„S-ar putea ca oamenii ăștia de aici care au învățat, au făcut anumite lucruri, să se întoarcă, o parte dintre ei, la un moment dat, și să fie de folos României. Dar trebuie să li se ofere ceva acestor oameni!”

 

CB-Da! Nu m-așteptam să ajung- nu la capătul lumii, dar așa departe de România- dar se pare că aici e locul nostru! Și a altor câteva zeci de mii, sau mai mulți, câți suntem.

S-ar putea ca oamenii ăștia de aici care au învățat, au făcut anumite lucruri, să se întoarcă, o parte dintre ei, la un moment dat, și să fie de folos României! Și pașoptiștii noștri au studiat în Occident și s-au întors, și s-a făcut Revoluția, și România Mare…cu ajutorul lor. Dar trebuie să li se ofere ceva acestor oameni!

R-Terenul pe care să construiască, să-și pună în aplicare cunoștințele și toate abilitățile pe care le-au dobândit…

CB-Să nu-și piardă viața în zadar stând în România! Doamne-ajută!

 

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile