Răzvan Luculescu este pianist, organist și dirijor, iar viața lui este dedicată muzicii și comunității iubitorilor de muzică, alături de care se regăsește. Își dorește să aducă bucurie în viața oamenilor, prin muzică, să performeze, să-i învețe și pe alții, să contribuie prin cultură, la ridicarea moralului societății.
Invitatul de azi este Răzvan Luculescu, dirijor și pianist, stabilit în Scoția de 10 ani.
RL– Da, anul trecut în august am sărbătorit- adaptându-ne condițiilor- 10 ani de când am venit în Scoția.
R-Se spune că muzica este limbajul universal al omenirii; atunci, putem spune că muzicienii sunt cetățeni universali? Oriunde v-ați duce în lumea asta, v-ați înțelege cu oricine?
RL-Am testat lucrul ăsta pe propria piele, pentru că în momentul în care am venit în Marea Britanie, engleza mea nu era chiar de top; dar am putut fi înțeles, fie prin gestica dirijorală, fie prin ce cântam la pian așa încât, da! Cred că limbajul muzical excede cumva, limbajul vorbit.
„…o societate fără cultură pierde foarte mult din moral, din capacitatea asta de a trece peste calamități. Peste pandemie, peste tot ce vreți”
R-Și dacă am spus cetățeni universali, perioada aceasta ne-a afectat pe noi toți oamenii lumii- perioada aceasta a pandemiei ne-a schimbat viața și obiceiurile…Mă gândeam că, probabil, v-a afectat foarte tare și pe dvs., cei care vă ocupați de muzică!
RL-Da, ne-a afectat; pur și simplu, este foarte greu să apărem pe scene-practic, este imposibil…reușim din când în când să mai avem o întâlnire online, descoperim și noi cu ocazia asta media online, descoperim Zoom, descoperim alte canale prin care putem să ne facem cunoscuți…
R-Toți am fost obligați să învățăm asta! N-am avut încotro!
RL-…până la urmă, da. Dar sperăm ca lucrurile astea să se schimbe, cât mai curând, pentru că eu cred că o societate fără cultură pierde foarte mult din moral, din capacitatea asta de a trece peste calamități. Peste pandemie, peste tot ce vreți… Simplul fapt că poți să te duci la un concert, poți să asculți muzica preferată îți dă o stare de bine pe care noi nu o mai regăsim. Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena mi s-a părut un exemplu extraordinar…
R-A fost extrem de straniu, față de ceea ce eram obișnuiți să vedem…
RL-Exact, adică s-a putut face ceva, acolo; s-a vrut să se facă ceva, au zis: concertul va continua…show must go on! Și mă gândeam cum ar fi dacă ar exista resurse, să fie testați toți muzicienii, cu o zi, cu două zile, cu trei zile înainte de concert, să fie testat publicul, de asemenea…cred că s-ar putea preîntâmpina astfel de momente în care, pur și simplu, cultura este lăsată la o parte…cultura și biserica sunt lăsate mai la o parte…
R-Testați ca să se poată întâlni în niște săli de concerte, spuneți dumneavoastră?
RL-Exact!
„…toate guvernele au alocat fonduri unor muzicieni care ar trebui să stea acasă…Mă întreb oare, dacă aceste fonduri n-ar fi putut fi transferate pentru a-i ajuta pe muzicieni să performeze? Pentru a fi mai productivi pentru societate”
R-Atâta timp cât se spune și se repetă că oamenii suferă de anxietate, de depresie, că această izolare din motive obiective ne schimbă viața și ne influențează negativ în niște moduri pe care nici nu le bănuim, sigur că muzica ar fi un…leac extraordinar. Și ar putea rezolva aceste probleme. Nu știu dacă tehnic, se poate pune în practică povestea asta, dar cu toții așteptăm…Ne este dor și de concerte și de spectacole, și să ne întâlnim și să ne bucurăm împreună de un moment cultural deosebit.
RL-Da, așa cred și eu, dar probabil că nu știm noi exact care ar fi dimensiunea unui astfel de demers…Pe de altă parte, toate guvernele au alocat fonduri unor muzicieni care ar trebui să stea acasă- cumva, s-au găsit fonduri pentru asta. Mă întreb oare, dacă aceste fonduri n-ar fi putut fi transferate pentru a-i ajuta pe muzicieni să performeze? Pentru a fi mai productivi pentru societate…
R-Era bine dacă s-ar fi gândit deja la asta, acum, vreau să cred că privim, cum se zice, spre luminița de la capătul tunelului și așteptăm să se termine această perioadă, cu totul!
Dvs.ați absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, ați avut multe colaborări în țară, cu instituții de profil dar la un moment dat, ați făcut un master class la Viena. Gândul de a pleca din România a venit atunci, după acel master class, sau era un gând mai vechi?
RL-Cred că, noi artiștii, avem totdeauna gândul de-a vedea ce se întâmplă din punct de vedere muzical, artistic, și în alte părți. Recunosc că am avut gândurile acestea de mult timp, pe de-o parte; pe de altă parte, am simțit că în România existau niște uși pe care nu prea reușeam să le deschid și da, m-am gândit să găsesc alte locuri în care să mă pot exprima. Nu doar dirijoral, ci și ca pianist, ca și organist…
R-Scoția a fost o alegere, sau o întâmplare?
RL-A fost și, și, aș putea spune, pentru că cumnata mea a absolvit pianul, la Conservatorul din Glasgow; am vizitat-o în 2009, mi-a plăcut mult Scoția- oamenii, atmosfera de aici-și-am zis: ar fi o idee să ne mutăm aici! Și într-un an am reușit să ne mutăm.
R-Ați spus că v-au plăcut scoțienii; vi s-au părut primitori? Așa i-au descris mulți dintre românii care au ajuns să se stabilească aici: primitori, calzi și vorbăreți.
RL-Da, așa sunt, și simți că vor să ajute! Chiar mi s-a întâmplat să fiu pe stradă, așteptam, eram un pic mai îngândurat, nu neapărat trist și cineva a venit și mi-a zis: te simți bine? ești ok, e totul în regulă? A fost frapant…
R-Mai puțin obișnuit, poate, pentru noi…Aici, în Scoția, aveți o gamă mai largă de activități: conduceți un cor, sunteți director muzical și organist al unei biserici, sunteți pianist pentru multe alte organizații. Care dintre aceste activități vă este mai aproape de suflet? Poate e greu de răspuns, e ca și cum ai întreba un părinte pe care copil îl iubește mai mult?
`„…ca și pianist am învățat o meserie despre care nu prea aveam habar până în momentul în care am plecat din România, aceea de pianist pentru clase de balet.”
RL-Toate, în egală măsură, de la fiecare îmi iau energii și transmit energiile care probabil, se impun. Am dirijat cor de când am absolvit Universitatea de Muzică- corul Teatrului Național de Operetă Ion Dacian- eram asistentul maestrului de cor și cumva, dirijarea de cor este ceva ce m-a însoțit de la absolvire și până acum, chiar și în perioada de pandemie. Tot așa, prin Zoom am reușit să ne vedem…
R– Tocmai voiam să întreb dacă lumea mai cântă în pandemie…am înțeles, prin Zoom.
RL-Da. Conducerea muzicală a unui cor rămâne pentru mine o activitate la care țin foarte mult! Cor dirijez și la biserică, unde sunt și organist…iar ca și pianist am învățat o meserie despre care nu prea aveam habar până în momentul în care am plecat din România, aceea de pianist pentru clase de balet.
R-Îi mai vedem în filme pe acești pianiști!
RL-Este ceva rar, este ceva interesant, creativ- te pune să improvizezi, te pune să privești, să fii împreună cu cei pe care îi ajuți să creeze, la rândul lor.
R-Bănuiesc că și această activitate a fost restrânsă, în perioada aceasta…
RL-Mai puțin decât cea corală, de exemplu; chiar astăzi am clasă cu cei de la Studioul de Balet, tot prin Zoom, dar baletul nefiind o artă care produce sunet- instructorul poate vedea fiecare cursant, dacă este bine sau nu ce face…În sensul ăsta, clasele de balet și-au continuat activitatea online- fiecare stând acasă, cu scaunul, sau rezemându-se de pat pe post de bară, s-au adaptat mai bine decât cântăreții pentru care, nu există deocamdată o platformă digitală care să capteze sunetul atât de bine încât să ofere posibilitatea unor repetiții online.
R-Cine formează corul pe care îl conduceți? Adulți, copii?
RL-Falkirk Festival Chorus este format din adulți; sunt amatori, dar citesc muzică, merg la concerte, ascultă…au, sau au avut( mulți dintre dânșii sunt pensionari) activități, meserii diferite…dar dragostea pentru muzică a rămas și am fost surprins să văd că în Scoția numai, sunt sute de coruri de amatori.
R-Fantastic! Nu știu de câte coruri de amatori am auzit în România…
RL-Erau pe vremuri, probabil, corurile fabricilor; este o oportunitate, pentru noi, muzicienii, să ne dezvoltăm capacitățile dirijorale sau pianistice, lucrând cu dânșii. Și corurile de top din Scoția….sunt formate în principiu, din amatori.
R-Deci, puteți spune despre poporul scoțian că este un popor muzical!
RL-Da, categoric! Nu avem doar coruri, avem și orchestre de amatori, sau semiprofesioniști, este o plajă destul de largă de ansambluri de amatori, de bună calitate: oameni care au o audiență destul de bine conturată.
R-Tot respectul pentru pasiunea lor și pentru ceea ce fac cu timpul lor liber!
RL-Mulți se întâlnesc seara, după ora 7, și până în jur de ora 10, repetă.
R-Un mod de-a umple și de-a colora serile scoțiene foarte lungi, în anotimpul rece!
RL-Așa este! Este un lucru care arată că, cultura are nevoie de sprijinul guvernanților, și nu doar un sprijin bănesc. Ci, crearea unor mecanisme prin care oamenii pot performa!
R-În afară de coruri și de activitatea la biserică și de clasele de balet, știu că sunteți și membru fondator al unui proiect absolut special: Clyde Opera Group, împreună cu soția dvs.
RL-Avem acest grup, cu care susținem spectacole în principiu, vara; nu eu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre el, pentru că eu mă ocup doar de partea dirijorală și de partea de director muzical. Soția mea are o activitate intensă cu acest grup, pentru că munca ei nu se rezumă doar la perioada verii, ci ea caută oameni pentru proiectele din vară, cu un an înainte! Și are o activitate susținută în cadru grupului acesta. Eu, vin vara și dirijez, o activitate mai punctuală.
R-Este un proiect de succes, care se desfășoară de niște ani de zile!
RL-Din 2016. Anul trecut n-am reușit…
„mi-ar plăcea să fiu un bun artist pentru comunitate, pentru că-mi place, mă regăsesc alături de oamenii care fac muzică și îmi doresc să ajut în sensul ăsta comunitățile: de-aici sau din țară”
R-2020 a stricat socotelile tuturor, a fost complet atipic, nu s-au mai întâmplat lucruri care erau de tradiție în toată lumea: Festivalul de la Edinburgh, Jocurile Olimpice…care n-ai fi crezut că se pot întrerupe. Sperăm că vom reveni la normal.
Dac-ar fi să vă întoarceți în timp, ați face aceleași alegeri? Pornind de la plecarea din țară…
RL-În principiu, da! N-am regretat alegerile făcute, probabil că aș face la fel.
R-Înseamnă că drumul a fost cel corect!
RL-Da..nu știu dacă aș vrea să mă întorc în România; probabil, dacă m-aș întoarce, m-aș întoarce într-un alt context. Dar nu-mi pare rău că am plecat și că am avut ocazia să-mi îmbunătățesc nivelul artistic și profesional. Din punctul acesta de vedere sunt mulțumit.
R-Artistul Razvan Luculescu ce-și dorește pentru următoarea perioadă? Sunt sigură că vă proiectați visurile pe termen mediu și lung…
RL-În primul rând îmi doresc mult de tot ca lucrurile să revină în matca obișnuită; și mi-ar plăcea să fiu un bun artist pentru comunitate, pentru că-mi place,mă regăsesc alături de oamenii care fac muzică și îmi doresc să ajut în sensul ăsta comunitățile de-aici sau din țară, de ce nu? Mi-aș dori să-ncep să mă dedic compoziției, să-ncep să scriu, să creez ceva… mi-ar plăcea mult! În rest, trăind și văzând!
R-Ați folosit cuvântul „comunitate”: s-a creat la ora aeasta și o comunitate de muzicieni români, în Scoția? Sunt mulți, sunt puțini?
RL-Cunosc muzicieni români, dar probabil ar trebui să facem mai mult pentru a crea această comunitate; să fim mai mult în legătură unii cu ceilalți! Sunt muzicieni foarte buni, avem cu ce să ne mândrim, atât cu cei de-aici cât și cu ce din țară, pe care i-am chemat în diverse proiecte; mulți muzicieni buni au fost aduși…de-asemenea, în proiectele pe care le-am avut în țară am adus muzicieni scoțieni, cumva, mi-a plăcut să îmbin cele 2 lumi muzicale. A fost un succes, de fiecare data; cel mai notabil, momentul în care am reușit să aducem orchestra Colegiului Național George Enescu, în 2019, la concursul international de la Perth unde au lăsat o impresie excepțională, s-au clasat pe locul I. Au arătat că o orchestra bună poate răzbate, pentru că au fost extraordinar pregătiți- felicitări dirijorului Gheorghe Iliuță, care i-a pregătit temeinic, iar ei au luat foarte în serios acest demers și chiar au reușit. Prin muncă, sigur- nu sunt doar vorbe, chiar au depus un mare efort !Era vară, perioada în care, în general, lumea se duce în vacanță; ei au fost foarte dârji.
Este o încercare de-a uni cele 2 lumi, de-a învăța un pic despre fiecare, pentru că și românii știu destul de puține despre Scoția, iar Scoția, tot așa, știe puține despre cultura românească. Deci, demersul acesta nu poate fi decât unul de succes.
R-Era nevoie de un element de legătură, să aducă aproape cele 2 culturi, să se descopere. Mă gândesc că multora, ascultându-ne, li se va face tare dor de un concert…
RL-Sper! Pentru că eu cred că face parte din ființa noastră. Poate nu sunt toți melomani; dar chiar dorința de a se duce la un concert pop, de a se întâlni cu prietenii, de a asculta muzică scoțiană…categoric, asta este ceva ce ne lipsește, tuturor. Cred că nu există casă în care lucrul acesta să nu se simtă, cumva.
R-Așa cum vrem înapoi călătoriile și libertatea de mișcare, așa ne dorim și muzica înapoi, lucrurile care păreau atât de firești, de simple și făceau parte din viața fiecăruia, de fiecare zi și care acum au devenit un lux.
RL-Sper, anul acesta, să vedem acea luminiță de care spuneați, de la capătul tunelului…să nu fie o locomotivă!
Sperăm să ne revedem în sălile de concerte, undeva unde să ne putem bucura de muzică, de artă, de cultură!
Realizator: Ioana Brușten
Producător: Beatrice Vasile