Dedicată muzicii și oamenilor pe care îi ajută, Roxana Nițe cântă- este soprană- predă canto și pian, conduce o companie de operă pentru tineri absolvenți, traduce pentru românii care nu se descurcă singuri în relația cu autoritățile scoțiene, organizeaza acțiuni caritabile și este președintele Consiliului Parohial al Bisericii Ortodoxe Românești din Edinburgh.

R-Roxana, bine-ai venit!

RN-Mulțumesc că te-ai gândit să stăm de vorbă și să ne cunoaștem mai bine!

R-Am spus: soprană și traducător, asta pentru că tu, în România, ai absolvit Conservatorul și Facultatea de Drept- o combinație foarte interesantă!

 

„… am călătorit nopți întregi între Iași și Constanța, 4 ani de zile; am absolvit Dreptul cu un an înaintea Conservatorului”

 

RN-Este adevărat; a fost o ciudățenie, cum am intrat eu la Facultatea de Drept- nu multă lume știe asta, în general, familia și cei apropiați cunosc povestea…S-a-ntâmplat că inițial, am dat admitere la Conservator la Iași; eu sunt din PiatraNeamț și Iașul era orașul apropiat unde aș fi dorit să merg la Conservator. Din păcate, am picat cu succes, motiv pentru care am fost atât de supărată încât, mă plimbam pe străzile Iașului și-am trecut pe lângă Facultatea de Drept „Dimitrie Cantemir”, am văzut că în fereastră erau anunțuri despre admitere, obiectele pe care le studiasem la bacalaureat corespundeau cu ceea ce scria acolo în fereastră, și, supărată, am mers și-am dat admitere acolo. A fost așa, o minune, pentru că am fost a doua pe lista celor admiși.

R-Extraordinar!

RN-Da! Am sunat acasă la părinți și am spus: eu am terminat cu muzica, nu mai vreau să aud, de-acum, merg pe drept! Am plecat la Piatra Neamț și familia nu m-a lăsat să merg înainte cu ideea asta, și-au insistat să continui și cu muzica. Întrucât ratasem perioada de exemene la alte facultăți, avem în Piatra Neamț Colegiul de muzică, care aparține de Academia Gheorghe Dima din Cluj; și-atunci, profesorii de la liceu, de-acolo- studiasem 12 ani muzica- au crezut că este imposibil să mă las de muzică și-atunci, m-am înscris, am urmat un an de Colegiu cu un an de drept, în paralel. La sfârșitul anului I de Drept am constatat că-mi place și n-aș vrea să renunț; și-am spus, în același timp, că nici n-aș vrea să mai merg la Conservator la Iași. Și-atunci, am ales Constanța. Ce-a urmat? 4 ani grei, de navetă săptămânală între Iași și Constanța…

R-Ești prima persoană despre care aud că, în paralel cu Conservatorul, a făcut și o altă facultate

RN-Da, am călătorit nopți întregi între Iași și Constanța, 4 ani de zile; am absolvit Dreptul cu un an înaintea Conservatorului- pe vremea aceea, încă se făceau 5 ani- și am avut opțiunea de a alege unde să-mi dau licența. Și am decis să-mi dau licența în drept la Academia de Poliție de la București. Și așa, sunt absolvent cu o diplomă în drept, de la Academia de Poliție din București. Anul următor am absolvit Conservatorul din Constanța, și iată-mă acum, la o distanță de mulți ani, în Scoția, profesând cumva și în domeniul dreptului, pentru că ai menționat că sunt traducător. Fac, ca un al doilea job, interpretări și traduceri pentru Poliție, pentru spitale, oriunde românii au nevoie de cineva să-i ajute, dacă nu vorbesc limba engleză.

R-Un traducător oficial, în relația cu autoritățile scoțiene

RN-Corect.

R-Cred că efortul de a face aceste 2 facultăți în paralel, a fost unul uriaș…

RN-A fost uriaș, și financiar a fost un efort incredibil; dac-ar fi să dau timpul înapoi, nu știu dacă acum, aș mai alege să fac la fel…dar, știi cum e! La 20 de ani ai altă energie, vezi lucrurile altfel…

R-Și totul este posibil!

RN– A fost, într-adevăr. În România nu am profesat niciodată în domeniul dreptului; eram obligați ca în timpul verii să facem practică, și mergeam la Parchetul din Piatra Neamț- stăteam acolo cam 2 luni de zile și făceam practică cu procurorii de acolo…dar nu am profesat niciodată. După ce am terminat Conservatorul, ca șef de promoție, s-a eliberat un post, și am putut ca imediat, în anul după ce am absolvit, să fiu încadrată ca asistent universitar la Constanța, la facultate, unde brusc, am devenit din studentă, colegă cu foștii mei profesori.

Am luat un an I, ca și îndrumător de an…a fost interesant, mă simțeam foarte apropiată de studenți; am rămas bună prietenă cu profesorii de acolo și cu mulți dintre studenți.

R-În perioada respectivă, pe lângă activitatea didactică, ai și cântat pe scenă?

RN-În domeniul acesta, când decizi că vrei să urmezi facultatea de canto, canto clasic, practic din primul moment te urci și pe scenă. Am făcut asta și în liceu, ne împingeau profesorii de la spate să fim pe scenă cât mai mult, să participăm la diverse concerte, să ne implicăm…debutul meu ca și soprană într-un rol integral a fost în cadrul examenului de licență, când, pe scena Operei din Constanța am debutat alături de orchestra de acolo, am susținut un spectacol cap-coadă, și-am interpretat rolul contesei, din Nunta lui Figaro. Fiind primul, a fost un rol de care m-am atașat, dacă pot spune așa…Și m-am bucurat mult, pentru că după câțiva ani, mutându-mă în Scoția, am avut șansa în 2018, să cânt din nou acest rol în Hastings, în sudul Angliei.

 

„În momentul ăsta pot să numesc Scoția „acasă”. Și dacă vin în România, deși pare trist, tot timpul spun: mă duc acasă! pentru că mă întorc în Scoția.”

 

R-Viața arăta foarte ofertant, pentru tine, în România: asistent universitar, artist, absolventă și de drept…

RN-Intrasem și la doctorat, începusem, făcusem 2 ani de zile de doctorat la București…

R-Ce te-a făcut să le pui capăt, să alegi să pleci din țară și de ce spre Scoția?

RN-Scoția era un tărâm pe care îl cunoșteam de mulți ani; sora mea a venit în Scoția în anul 2000, cu o bursă de studii, și a rămas, este și acum aici, locuiește în apropierea Glasgow-ului, nu departe de mine. Astfel am avut șansa să vin, să cânt aici, în anul 2000, într-un mic recital și după aceea am venit în vacanță. Mi-a plăcut Scoția, dar niciodată nu m-am gândit că voi veni să locuiesc aici; situația economică din România a început să se schimbe drastic, salariile s-au tăiat, tocmai mă căsătorisem- era o situație destul de dificilă, făceam naveta mai mult între București și Constanța, cheltuiam mult, ne descurcam destul de greu. Pentru 2 artiști nu este ușor în România…Și-atunci, mai mult familia a decis cumva, pentru mine; eu eram cea care lucram la Universitate, mai aveam un an până la susținerea lucrării de doctorat- pentru mine, chiar dacă erau bani foarte puțini, profesional lucrurile stăteau foarte bine. Deci, ei au decis să încercăm; inițial am venit cu gândul să încercăm un an de zile- în România era pe vremea aceea o lege care-ți dădea voie să pleci un an, să-ți întrerupi munca și să faci cercetare pentru lucrarea de doctorat. Din păcate, acea lege nu a funcționat și pentru mine; voiam să fac cercetarea în Scoția și în același timp să testăm terenul ce putem face, dacă să ne mutăm în Scoția sau nu. Dar cererea nu mi s-a aprobat, pe motiv că este nevoie de cadre didactice; fiind în Scoția, de câteva săptămâni, am fost forțată să decid: Scoția sau România. Decizia a fost Scoția.

R-Bănuiesc că n-ai regretat această decizie…încerc să privesc prin ochii tăi, în urmă

RN-Sincer,nu! În momentul ăsta pot să numesc Scoția „acasă”. Și dacă vin în România, deși pare trist, tot timpul spun: mă duc acasă! pentru că mă întorc în Scoția.

R-A fost greu pentru tine și soțul tău, să vă găsiți un loc ca muzicieni, în Scoția? De aici a plecat și ideea înființării companiei de operă, Clyde Opera?

 

„… m-am gândit că trebuie să înființez un proiect- o companie de operă- care să dea șansa soliștilor buni, absolvenți sau foarte tineri, să facă lucruri pe care să le poată trece în CV și, după un timp, să cânte în cât mai multe locuri.”

 

RN– A fost foarte greu. Deși Scoția pare mare, în domeniul acesta al nostru, toată lumea cunoaște pe toată lumea, asta înseamnă că este foarte greu să intri, să cunoști oameni, să-ți ofere oportunități- adică, să urci pe scenă și să cânți, oportunități artistice.  Joburi mai găsești, drept dovadă de la început predau pian, predau canto, dar să fii interpret nu e ușor. Oportunități au fost foarte puține, pentru o perioadă de câțiva ani, motiv pentru care m-am gândit ce-aș putea să fac. Aici, ca și tânăr absolvent, nimeni nu-ți dă șansa să capeți experiență pe scenă; și-atunci, există un fel de gaură, între absolvenții de facultate și soliștii profesioniști, care deja au roluri, sunt chemați să cânte din nou, și din nou. Deci, m-am gândit că trebuie să înființez un proiect- o companie de operă- care să dea șansa soliștilor buni, absolvenți sau foarte tineri, să facă lucruri pe care să le poată trece în CV, să care să le dea șansa, după un timp, să cânte în cât mai multe locuri. A durat mult până am găsit numele…locuiam în Glasgow atunci, căutam un nume răsunător…și până la urmă m-am legat de numele râului care străbate Glasgow, râul Clyde. Sunt mândră de acest proiect, deși acum, situația aceasta legată de pandemie nu m-a ajutat să fac mare lucru…Să sperăm că poate, după vara aceasta, revenim pe scenă, revenim în sălile de spectacole…

R-Ne lipsește tuturor, mult, această dimensiune culturală a vieții și ne dorim să se termine cât mai curând această perioadă de restricții… Am spus că ești și președintele Consiliului Parohial al Bisericii Ortodoxe Românești din Edinburgh- o îndatorire care îți conferă un rol foarte important în comunitate. Nu mai departe de ultimele săptămâni, au avut loc niște acțiuni de sprijinire a unor oameni din comunitate…tu îi mobilizezi, îi coagulezi când e vorba de pus umărul, când e nevoie de ajutor

 

„Biserica în diaspora este mai mult decât o biserică. În afara țării, lumea e mai singură, poate că biserica e singurul loc unde găsesc un refugiu. Rolul bisericii este de a fi nucleul comunității, la un moment dat.”

 

RN-Biserica în diaspora este mai mult decât o biserică. Pentru unii este locul în care, după o săptămână de muncă în care poate chiar n-au întâlnit români, n-au vorbit românește, e locul unde pot să vină, să vadă oameni zâmbind, vorbind aceeași limbă cu ei și să stea pur și simplu la povești, la o cană de ceai sau de cafea ( cum era când pandemia nu exista), să se simtă din nou acasă. Când, împreună cu părintele Ioan Florin Florescu, am decis să înființăm această biserică, cred că a fost un dar divin: am vrut să facem o a 2-a biserică la Glasgow și nu ni s-a permis, iar cu 3 zile înainte de Înviere, acum 6 ani, am primit aprobarea de la Paris, de la mitropolitul Iosif și ni s-a spus: dacă vreți o a 2-a biserică, va trebui să fie la Edinburgh. Perfect, am spus noi, deși nu locuiam în Edinburgh- părintele locuia în Kilmarnoch, la o distanță considerabilă, eu, în Glasgow…și totuși, am pornit la drum. În 3 zile am reușit să organizăm slujba de Înviere, la care au fost în jur de 300 de români. A fot o mobilizare de forțe extraordinară! Am adus din România cele necesare slujirii și coincidența a făcut că aveam în vizită o familie de prieteni, profesori universitari, cu care am încropit de urgență un cor de 4 persoane. Am pregătit și-am cântat toată slujba. Singurul loc care ne-a permis nouă, românilor, să facem o slujbă la miezul nopții, a fost Catedrala St.John, aflată la poalele Castelului Edinburgh- a rămas locul nostru tradițional pentru slujba de Înviere. Am avut până la de două ori acest număr de oameni, comunitatea de români este foarte mare. Ai spus că ne ajutăm între noi; asta este ideea de biserică. Biserica nu-nseamnă: mergem la slujbă, stăm acolo 2 ore și am plecat acasă. Nu. E mai mult decât atât. Iar biserica de la Edinburgh este cu adevărat mai mult decât atât: dacă cineva este în nevoie, așa cum s-a întâmplat în săptămânile trecute, toți sar și ajută așa cum pot. Cineva cumpără medicamente și le duce la ușa cui are nevoie, sau face cumpărăturile pentru altcineva; pune fiecare atât cât are, dacă e nevoie să se adune sume de bani pentru cineva aflat într-un mare necaz…În timpuri mai bune erau și momente de petrecere, de concerte- concerte de Crăciun, cu corul de copii al comunității, cu corul de adulți al comunității- am avut tot felul de evenimente, și de veselie și evenimente în care a trebuit să ne mobilizăm, să ne ajutăm unii pe alții…Și asta e ceva extraordinar.

R-Foarte frumoasă ideea de biserică, cum ai explicat-o tu: să fii alături de celălalt, să-l ajuți când are nevoie, să fiți alături și la veselie și în momentele mai grele!

RN-Am fost apropiată de biserică și în România, dar mai mult pentru că eram membru în cor; cântam tot timpul, nu lipseam de la nici o slujbă…am cântat în cor și la Constanța, și la București…dar nu simțeam ideea de comunitate în biserică. E total diferită funcționarea lucrurilor în afara țării. În afara țării, lumea e mai singură, poate că biserica e singurul loc unde găsesc un refugiu. Mulți români care n-au călcat în viața lor în biserică, au auzit de noi și când au fost disperați au venit și au găsit ajutor, nu numai o vorbă bună, dar și ajutor financiar sau rezolvarea unei anumite probleme. Uneori, biserica este acest centru comunitar; de fapt, biserica noastră e și fundație și fundația se numește Comunitatea Românilor din Edinburgh. Rolul bisericii este de a fi nucleul comunității, la un moment dat.

 

„Îmi doresc din nou viața dinainte!”

 

R-Dacă pandemia ar dispărea, de mâine dimineață…ce ți-ai dori, pentru viitorul apropiat?

RN-Acum câteva luni de zile aveam mai multe speranțe și curajul să-mi doresc ceva; acum nu știu…îmi doresc din nou viața dinainte. Îmi doresc să ies din casă atunci când vreau, să merg în oraș, să mă întâlnesc cu prietenii, să pot mânca la un restaurant, să văd un concert…Îmi doresc să revenim la normal cât mai curând; deși multă lume spune că această normalitate nu se va mai întoarce niciodată, eu totuși îmi păstrez optimismul!

R-A fost afectată și partea de profesorat, în această perioadă?

RN-Din păcate, lecțiile au fost afectate și mi-am pierdut mulți studenți, poate chiar mai mult de jumătate dintre ei…Cu lecțiile online, la copiii mai mici, poate părinții nu au timp să îi asiste, sau nu au cunoștințele necesare…am continuat cu cei mai avansați și mai independenți. Nu apar elevi noi…e greu să lucrezi online, mai ales la început, cu cei mici. Am avut norocul de-a primi niște fonduri de la Guvern, care ne-au ajutat să plătim ratele, să ne descurcăm…suntem în regulă.

R-Roxana, povestea ta este interesantă încă de când se desfășura în România; de multe ori, oamenii nu găsesc ce caută, nu realizează ceea ce își doresc în țară, și-atunci, hotărăsc să încerce în altă parte. Povestea ta se construia frumos încă de-atunci…și totuși, ai ales să pleci și în Scoția s-au întâmplat o mulțime de alte lucruri frumoase. Când vrei să faci, să încerci, să clădești…îți și iese!

RN-Cred că m-am născut sub o stea norocoasă, plină de optimism, prin natura zodiei; sunt Săgetător, așa că, țintesc la distanță și să sperăm că săgeata ajunge acolo unde trebuie!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile