Trebuie să fii dispus să înveți, să te reinventezi și din orice trăiești, să alegi binele. Rețeta de viață a părintelui Andrei Dosoftei mai spune că trebuie să dea acolo unde este, 100% din el, în ceea ce face; numai prin ajutorul dăruit oamenilor poți ajunge la Dumnezeu!

 

 

Invitatul ediției, preotul Andrei Dosoftei!

R-V-am cunoscut la sfârșitul anului 2019, la o seară românească la Aberdeen. Am ținut minte ceea ce ați spus atunci: dacă în urmă cu 5 ani cineva mi-ar fi spus unde voi fi și ce voi face, aș fi spus că este imposibil! De ce?

 

„Lucrul cu oamenii m-a atras întotdeauna, mereu am avut o înclinație pentru a-i asculta pe oameni și a-i încerca să-i ajut când au probleme„

 

AD-Pentru că un om care termină școala în România, face facultatea în România, se familiarizează cu un anumit mediu în România are puține șanse, sau nu se gândește că va pleca din țară; iar eu personal am fost unul din oamenii care au militat foarte mult pentru rămasul în țară- și totuși, uite-mă!

R-Viața poate să fie ironică, ați militat pentru rămas și ați ajuns să faceți pasul ăsta..

AD-Cu siguranță, are rânduiala ei!

R-Ați făcut Facultatea de Teologie Ortodoxă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, după care ați și lucrat în acest domeniu: voluntariat la biserică, ați lucrat în administrarea/secretariatul Asociației Tineretului Ortodox Român, ați făcut și consiliere pentru adolescenți, pentru liceeni, tot voluntar- ați avut o mulțime de activități. Ce v-a făcut să lăsați totul la o parte, și să alegeți o altă cale?

AD-Circumstanțele, aș spune. Tot ceea ce am făcut în țară am făcut pentru că mi-a plăcut. Lucrul cu oamenii m-a atras întotdeauna, mereu am avut o înclinație pentru a-i asculta pe oameni și a-i încerca să-i ajut când au probleme; toate au fost voluntare și le-am putut face până la un anumit punct. Dar apoi a venit vremea când, fiind căsătorit, aveam responsabilitatea față de familie și trebuia să gestionez lucrurile. Și-atunci, am luat această decizie de familie să venim în Marea Britanie.

R-…unde ați făcut, de asemenea, o mulțime de lucruri. Cum ați ajuns, ați făcut un curs de îngrijirea copiilor- ați și lucrat în domeniul asistenței sociale. Dar ați lucrat și în construcții, în delivery, ați făcut o mulțime!

AD-În viață, atâta timp cât lucrurile nu depășesc o anumită normă, bine înțeles, orice muncă este bună și-l înnobilează pe om iar omul uneori trebuie să se adapteze sau, să înțeleagă că un nou context înseamnă și noi provocări și noi bucurii și noi realizări. De obicei, când ai schimbat contextul cu care erai obișnuit trebuie să te adaptezi noului context.

 

„În orice loc de muncă poți învăța ceva, orice experiență te formează frumos, orice experiență ai avea, depinde de tine dacă alegi să vezi binele din ea sau să înțelegi un oarecare folos din ea…”

 

R-Este un fel de reinventare, cu fiecare nou pas pe care îl faci în viață…

AD-Pe mine personal m-a marcat un cuvânt al Sfântului Vasile Cel Mare, pe care l-am auzit în seminar, undeva în clasa a 10-a- cred că în Cuvânt pentru tineri: spunea că tânărul trebuie să aleagă din literatura profană ceea ce este bun, așa cum albina alege din floare doar nectarul, nu ia și altceva. Eu am mers un pic mai departe și am transformat-o într-un mod de-a privi toate lucrurile vieții- în sensul că în orice loc de muncă poți învăța ceva, orice experiență te formează frumos, orice experiență ai avea, depinde de tine dacă alegi să vezi binele din ea sau să înțelegi un oarecare folos din ea, sau alegi să trăiești în trecut și să vezi doar răul dintr-o anumită experiență. Pentru mine, atât construcțiile, cât și îngrijirea bolnavilor, cât și experiența cu copiii, voluntariatul…m-au transformat într-un om mai bun.

R-Nu este numai frumos, este și foarte adevărat! Dacă am gândi în felul acesta toți, ne-ar fi de mare folos nouă înșine- să luăm întotdeauna ce-i mai bun din ce ni se întâmplă, din fiecare lucru. Să ni le asumăm. De la Londra, acolo unde a fost prima oprire în Marea Britanie, cum ați luat drumul Aberdeen-ului, în nord-estul Scoției? E ceva cale…

AD-Este! A fost o rânduială a lui Dumnezeu, zic eu…și lucrul cel mai potrivit pentru noi, la vremea respectivă. Când am venit în UK, întâlnindu-mă și cu Preasfințitul Ignatie- fiind cel cu care am discutat mai mult- mi-a spus: uite, acolo este nevoie de un părinte și m-a întrebat dacă merg. Am zis că merg, și așa am ajuns în Aberdeen. Distanța este mare, geografic vorbind, dar a fost foarte scurtă.

R-Pare atât de simplu:..vrei să mergi? Da. Și m-am dus.

AD-Da, este o oarecare formă de asculare și am făcut ascultare față de ierarhul meu dar a fost și cu toată inima, cu toată dragostea, nu m-am gândit nici o clipă că s-ar putea întâmpla ceva rău, ci am făcut cum s-a rânduit de sus, și gata!

R-Spunea cineva chiar aici, în proiectul nostru, că biserica în diaspora este mai importantă pentru mulți oameni decât este acasă, în România. Că aici biserica este un loc în care oamenii vin să se regăsească, că vin să audă vorbindu-se românește- ceea ce, acolo unde muncesc sau locuiesc poate nu se întâmplă; vin să-și tragă sufletul, să caute și să primească ajutor atunci când au nevoie. Că biserica este un teritoriu de „acasă” pentru oameni.

 

„În general, oamenii se simt însingurați. Și înstrăinați”

 

AD-Este! Și pot mărturisi asta oameni care în România au biserica la 5 pași de casă și mergeau foarte rar, de Paști poate- aici sunt nelipsiți, deși trebuie să parcurgă distanțe mult mai mari. Știu oameni care veneau de la 30 de mile distanță, în fiecare duminică. Nu toată lumea are mașină, și-atunci distanța devine cu atât mai mare- omul simte biserica mult mai aproape. Eu deseori asemăn parohiile noastre din Marea Britanie, nu vorbesc despre alte țări- cu vremea apostolilor- când nu aveam nici biserici, nici comunități închegate…Pentru noi, ca români, marea migrație a fost în urmă cu 10, hai 15 ani, și-atunci comunitățile și parohiile sunt relativ tinere. Grecii, rușii au comunități mult mai în vârstă, sunt deja la a doua, a treia generație. Noi suntem comunități care încă se formează, care încearcă să-și așeze lucrurile, să găsească un echilibru între țara care ne-a adoptat și valorile tradiționale pe care le avem fiecare dintre noi. De asemenea cred că deocamdată biserica este unul din puținele locuri și în unele părți singurul loc în care simți că ești în țara ta. Ai un sentiment de familiaritate, ești de acolo.

R-Cum îi simțiți pe oamenii din comunitate, cei care au venit aici să-și construiască o altă viață? Sunt entuziaști, sunt mulțumiți, sunt nostalgici? Le e greu, cred că au făcut bine ceea ce au făcut?

AD-În general, oamenii se simt însingurați. Și înstrăinați. Chiar dacă sunt mai mulți membrii dintr-o familie…nu contează foarte mult, omul tot singur se simte. Nu ești de acolo; asta este senzația mea, generală. În mod particular, sunt oameni care au plecat din România pentru că au vrut să le ofere copiilor un sistem educațional mult mai bun; alții au vrut să-și achite anumite datorii din România. Sunt oameni care au plecat pur și simplu pentru că au simțit nevoia de schimbare, oameni care au venit pentru o carieră…oamenii au plecat din țară din diferite motive. Dacă au venit pentru carieră, sunt oarecum stabili, dar dacă au venit pe mentalitatea- foarte des întâlnită în România- mă duc în străinătate și îmi fac bani să-mi cumpăr o mașină și o casă, sau bani de nuntă…descoperă pe parcurs că planul nu merge așa. Chiria se plătește tot în lire, mâncarea, telefonul, mașina la fel…totul e în lire. Și socoteala de acasă nu mai merge! 100 de milioane de lei acasă, este o sumă foarte mare, dar 1500 sau 2000 de lire aici, nu este așa de mult dacă ne gândim că o chirie medie în Aberdeen, acum câțiva ani, era 600 de lire, fără taxa de consiliu și toate celelalte…

R-Greu de adunat!

AD-Greu! Este și un alt ritm al vieții; nu mai este aceeași atmosferă de întâlnire cu prietenii, de relaxare în weekend- oamenii își dau seama că acum e Crăciunul, a venit Anul Nou, trece Paștele, vine vacanța de vară, când te-ai dus ăn România 2 săptămâni după care de obicei te-ntorci mai obosit decât ai plecat…și-ți dai seama că iarăși a trecut un an. Cumva oamenii simt lucrul ăsta, e o oarecare robotizare; ceea ce au mărturisit foarte mulți dintre ei, și eu personal am simțit lucrul acesta, momentul Sfintei Liturghii, momentul venirii la biserică, este cea mai bună, eficientă metodă pentru a sparge acest ciclu. Omul vine mai întâi și se familiarizează la biserică- mi-a plăcut această expresie: devine cordial cu icoanele, le sărută…și se așează apoi și intră într-un alt timp, intră în altceva. Zgomotul de afară se oprește, atenția este concentrată pe altceva; nu mai există aceeași tensiune, același stres, aceeași dorință de a scăpa de-acolo…lucrurile se așează foarte frumos și intră pe un alt făgaș. Iar la finalul slujbei aveam tradiția ca nimeni dintre cei care vin la biserică să nu plece flămând: că era un pic de cafea, de suc, un sandviș…orice, pâine de-ar fi fost, să guste fiecare câte ceva. Când ieșeau din biserică, simțeau că intră într-un alt spațiu- care nu mai era al liniștii, al păcii, al împăcării, al dragostei ci era un spațiu oarecum de luptă, că așa e viața!

R-Cred că multor oameni le lipsește, în perioada pandemiei, când nu se țin slujbele și întâlnirile la biserici, această atmosferă, această regăsire…

AD-Da, a încurcat pandemia foarte mult lucrurile, pentru că zona parohiei fiind foarte mare- și știu că și la ceilalți părinți este la fel- nu mai poți să mergi să-i vizitezi pe toți. Înainte veneau toți la biserică, unde îi puteai spovedi pe toți, sau stăteai să vorbești cu fiecare în parte; 5 minute, 10, jumătate de oră, cât era nevoie. Acum, ca o singură persoană să treacă pe la toți e foarte-foarte obositor, pe de o parte, și costisitor ca timp.

R-Nici nu se poate întotdeauna, din cauza restricțiilor de deplasare!

AD-Preoților li se permite deplasarea la oameni, pentru asistență religioasă, cu anumite justificări. În această pandemie mi-am dat seama cât contează ca oamenii țării care ne-a adoptat să plutească pe aceeași linie spirituală cu noi. Suntem, în multe direcții pe aceeași linie, dar sunt și aspecte esențiale, care ne deosebesc și asta s-a văzut în pandemie.

R-Până la urmă, suntem două culturi diferite…Rădăcini diferite, tradiții diferite…deci vom privi fiecare lucrurile din altă perspectivă.

Părinte, vreau să vorbim și despre premiera pe care ați înregistrat-o dvs, cu ajutorul comunității, al oamenilor și al donațiilor lor: ați achiziționat prima clădire pentru biserica ortodoxă românească din Scoția, la Dundee. Pentru că se slujește în comunități în niște spații închiriate, în general…

 

„Atunci când Dumnezeu binevoiește sau binecuvântează un lucru, el merge. Ai ispite, ai provocări, ai probleme, dar dacă te străduiești să le depășești, ele merg ca unse!”

 

AD-Mai sunt biserici cumpărate, în UK- prima a fost cea de la Leeds, în nordul Angliei; mai sunt părinți care au cumpărat, în Anglia, sau sunt în curs de a cumpăra…dar în Scoția, da, este prima! Este și mănăstirea de pe insula Mull, unde e părintele Serafim- dânsul, pe insulă are un alt regim față de noi, ca și parohie…Da, biserica din Dundee este primul tărâm cu adevărat românesc de pe teritoriul Scoției!

R-Mi se pare că oamenii s-au mobilizat extraordinar!

AD-Așa a fost; și să știți că a lucrat și Dumnezeu! Mulți vor zice: da, trebuie să spună asta pentru că este preot…nu, eu știu dedesubturile lucrurilor! Eu mă străduiesc să cumpăr o clădire din 2015, părintele Gabriel, care a fost înaintea mea s-a străduit și el vreo 4 ani și ceva…Deci aproape 10 ani în care 2 preoți s-au străduit să cumpere o clădire; este un sentiment de împlinire, de: ai atins vârful! Am urcat Everestul, am reușit! Este și un sentiment de: hai că se poate! Ne ambiționează…De ce zic că a lucrat Dumnezeu? Au mai fost clădiri pe care le puteam cumpăra; fie n-am avut bani, fie nu era contextul, fie erau anumite nepotriviri: piedici, bariere pe care nu reușeam să le trecem. Cu această cădire, în schimb, totul a mers ca uns!Clădirea a apărut de nicăieri, o doamnă din parohie s-a uitat după clădiri și a găsit această bisericuță frumoasă, ascunsă, ca un diamant între alte pietre mai puțin șlefuite. Am dat telefoane în comunitate, i-am întrebat pe oameni, am avut promisiuni că se vor implica…când am ajuns pe hârtie la mai mult de jumătatea sumei de achiziție, am dat curs la strângerea de fonduri efectivă. Am avut surprize foarte frumoase, oamenii care au promis o anumită sumă, ne-au dat mai mult chiar decât au promis; am primit foarte multe telefoane și de la persoane pe care nu le cunoșteam, din Elveția, Franța, Spania, Portugalia, Italia, din toată Marea Britanie, Canada, Statele Unite…M-am trezit cu telefoane de peste tot! Am avut surpriza, cu aceste distribuiri pe facebook- tehnologia ne și ajută!- că m-a sunat cineva de la site-ul Patriarhiei și am publicat un articol și acolo. Au mers lucrurile foarte, foarte frumos! Am ajuns la această concluzie: atunci când Dumnezeu binevoiește sau binecuvântează un lucru, el merge. Ai ispite, ai provocări, ai probleme, dar dacă te străduiești să le depășești, ele merg ca unse! Iar când Dumnezeu nu binevoiește ceva, ai tot timpul poticniri, mici coincidențe, lucruri de fracțiuni de secundă care nu se potrivesc când trebuie și nu mai realizezi ce ți-ai propus.

R-Aici, toate lucrurile s-au potrivit, s-au rezolvat, s-au așezat, spre bucuria tuturor!

AD-Bucuria a fost imensă! Un pic umbrită de starea în care ne aflăm acum…Prima slujbă a fost de Crăciun- și una într-o duminică anterioară, unde am fost doar câțiva oameni, pentru a ne asigura că de Crăciun totul va merge cum trebuie. De Crăciun a fost cu porțile deschise, în limita legii, bineînțeles, dar au venit mai mulți oameni și am putut să ne bucurăm împreună de această frumoasă clădire.

R-Părinte, acum dacă priviți spre viitor- pentru dvs.și familia dvs., acasă va rămâne Scoția, sau nu se știe?

 

„Nu fac lucrurile pentru mine, le fac pentru Dumnezeu și făcându-le pentru Dumnezeu, trebuie să le trec prin oameni- așa se ajunge la Dumnezeu, prin ceilalți, prin într-ajutorare”  

 

AD-Cred că niciodată „acasă” nu va fi Scoția, pentru mine și pentru doamna preoteasă; copiii…ei deja dacă îi întrebi unde este acasă, îți vor spune ba România, ba aici, ba la Londra, unde avem rude…Pentru mine și pentru doamna preoteasă, „acasă” va fi tot timpul acasă în România. Ce-nseamnă asta din punct de vedere al viitorului? Nu stau niciodată să cuget; așa cum n-am știut acum 7 ani, că mi se va schimba macazul și voi fi în Marea Britanie, tot așa nu pot să zic ce va fi în viitor. Eu le iau cum vin; și dacă Dumnezeu va îngădui să se schimbe macazul, să se schimbe, n-am ce să fac, mă dau după el, nu mă cert cu el! Dar ceea ce eu pot să fac, și m-am străduit să fac de când am venit în Marea Britanie- de fapt, și în România făceam la fel- să dau 100% din mine, ca și când aș muri aici. Iar dacă va fi să merg în altă parte, voi da acolo 100% din mine , ca și cum aș muri acolo. Pentru că altfel, voi avea regrete; și eu nu vreau să am regrete! Nu fac lucrurile pentru mine, le fac pentru Dumnezeu și făcându-le pentru Dumnezeu, trebuie să le trec prin oameni- așa se ajunge la Dumnezeu, prin ceilalți, prin într-ajutorare. Chiar așa cred; nu pot să mă hazardez în a spune că voi face asta, sau cealaltă. Nu. Sunt aici deocamdată, n-are rost să mă gândesc la ce voi face în 2-3 ani, mă gândesc la ce fac mâine!

R-Trăim o perioadă care încă este grea, multă lume îi simte apăsarea, oamenii suferă de anxietate, de depresie…aici, poate suferă de dor de casă, sunt departe de restul familiei. Spuneți-ne niște vorbe care să ne fie de folos, niște vorbe de îmbărbătare, de : hai să trecem și peste asta!

AD-Hai să trecem și peste asta! Vă dau o rețetă: Atunci când ești trist, supărat, mâhnit, ai depresie sau anxietate, să spunem rugăciunea Împărate ceresc. Pentru că această rugăciune cheamă harul Duhului Sfânt; iar Duhul Sfânt este numit Mangâietorul. Și cine te poate mângâia în tristețe, dacă nu Mângâietorul divin? Este numit și Dătătorul de viață și atunci când te simți mort pe dinăuntru, cine te poate învia, dacă nu Dătătorul de viață? Iar atunci când li se face dor de casă, să zică rugăciunea Tatăl nostru. Iar atunci când se simt singuri, să nu uite că au de la Sfântul Botez un ocrotitor foarte puternic, numit îngerul păzitor. Care pururea este cu noi; noi nu-l vedem și poate uneori îl ignorăm, îl și supărăm când facem rele- dar el nu pleacă. Dacă prietenii se supără, uneori și Dumnezeu se îndepărtează oarecum de la noi pentru că îl supărăm, îngerul păzitor are o datorie sfântă din care nu iese. Și aceea este să stea cu noi, ori de câte ori ar fi nevoie. Nu suntem singuri; și eu cred că dacă stăruim în cele 2 laturi, rugăciunea Împărate ceresc și rugăciunea Tatăl nostru și-l avem pe acest sfânt înger păzitor tot timpul la inimă, ne va fi mai ușor. Nu spun că ne va scoate din toate greutățile, acolo trebuie să ne străduim și noi- dar ne va ajuta enorm. Și de-asemenea, fiecare în dreptul lui, să-și caute sfântul ocrotitor: fie cel al cărui nume îl poartă, fie cel care patronează luna în care s-a născut fiecare- și să-ncerce să se familiarizeze cu ei. Nu e greu să te familiarizezi cu sfinții și nu e greu să le fii prieten. Trebuie să ai o oarecare delicatețe și finețe cu ei.

R-Mulțumim, părinte, pentru rețetă și pentru povestea dvs., care cred că va fi motivațională, va servi de suport celor care vor avea nevoie

AD-Dacă am putut ajuta pe cineva și dacă am zis și eu ceva bun, sper să fie de folos tuturor; iar dacă n-am zis ceva bun, să mă ierte- atât am putut. O să-i pomenesc în rugăciune pe toți cei care au urmărit această discuție, și să ne-ajute bunul Dumnezeu pe toți să reușim să ne transformăm în cea mai bună variantă pe care o putem noi oferi lui Dumnezeu!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile