De două ori doctor, în fizică și în IT, profesor la Universitatea din Edinburgh și pictor amator. De ce nu o găsim pe Aurora Constantin pe lista cadrelor universitare din România? Pentru că România mai are de lucru la capitolul mentalitate, accesibilitate și oportunități oferite oamenilor care merită. Povestea unei reușite cu gust dulce-amărui.

 

 

Invitata de azi este Aurora Constantin, profesor universitar la Universitatea din Edinburgh.

R– Ați plecat din Slatina de mult timp, și v-ați mutat în Scoția. Cum ați ajuns să faceți acest drum?

 

„Sunt o persoană cu nevoi special, mă deplasez într-un scaun rulant de ceva vreme și îmi doream să am mai multă libertate de mișcare- lucru de care nu puteam să beneficiez în România, din păcate.”

 

AC-Este o istorie lungă; 2 motive au stat la baza deciziei mele de a pleca din Slatina. Unul, a fost dorința de a progresa în carieră, mi-am dorit întotdeauna să devin profesor universitar; al doilea motiv, a fost nevoia de accesibilitate. Sunt o persoană cu nevoi special, mă deplasez într-un scaun rulant de ceva vreme și îmi doream să am mai multă libertate de mișcare- lucru de care nu puteam să beneficiez în România, din păcate. Am sperat mult timp că voi putea profesa la Universitate în România și chiar am început să mă pregătesc pentru un examen de lector, în anul 1990, după revoluție, când s-au deschis examenele…A fost un moment extrem de greu pentru mine: să decid să nu particip la acest concurs. Momentul ăsta a venit după o discuție cu regretatul profesor Oliviu Gherman- știam că are încredere multă în mine, mă invitase să mă înscriu la doctorat, în anul acela- însă a încercat să-mi atragă atenția asupra a ceea ce putea să se întâmple în viitor, cu consecințe foarte grave pentru mine. M-a întrebat: Cum crezi că te-ai simți dacă ai obține acest post, ceea ce este foarte probabil, dar va trebui să renunți, în câțiva ani? Va fi extrem de greu, nu-i așa? Gândește-te foarte bine, pentru că acest post îți cere să te miști între diverse clădiri, să urci scări…puteam merge încă, dar eram într-o condiție extrem de dificilă și știam că boala lucrează.

R– Este absurd să vezi că infrastructura te împiedică să îți împlinești un vis…

AC-A fost extrem de greu, unul din cele mai grele momente…Mă gândisem și eu, dar încercam să ignor. M-am întors acasă de la Craiova, am discutat cu părinții mei și m-am hotărât să particip la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor în Slatina: acolo condițiile fizice îmi permiteau să mă deplasez, să locuiesc…era mult mai ușor pentru mine să-mi continui cariera.

R– Așa ați ajuns profesor de fizică în Slatina, un profesor iubit de elevi și cu rezultate remarcabile

AC-Da, la Colegiul Radu Greceanu, în 1990, colegă cu foștii mei profesori- a fost o perioadă frumoasă pentru mine: am avut elevi excelenți, strălucitori, dar…în timp am simțit că nu mai progresez. Îmi luasem doctoratul în fizică, tot speram că lucrurile se vor îmbunătăți și voi ajunge la Universitate, dar infrastructura nu se schimba deloc. Din păcate, nici astăzi nu cred că lucrurile stau altfel…în 2015 când am ajuns la Craiova, nu aveau decât o rampă pentru intrarea principală.

R– Deci, această mișcare către altă parte a Europei devenea cumva, obligatorie. De ce a fost să fie tocmai Scoția?

AC-Când am hotărât asta, mi-am îndreptat atenția către Universitatea din Glasgow. Unul din foștii mei colaboratori își începuse doctoratul aici; el m-a încurajat să caut programe de master, de doctorat în fizică, computer science, spunându-mi că sunt alte condiții și cu siguranță, mă voi descurca. Îmi doream să fac ceva. Nu mai lucrasem demult în cercetare, în fizică, profesoratul îmi ocupase tot timpul, pregăteam și elevi brilianți pentru olimpiade- așa că m-am uitat spre alt domeniu, spre IT. Și-am descoperit un master în IT la Universitatea din Glasgow. Dar aveam nevoie de foarte mulți bani, aveam nevoie de un însoțitor cu mine, care trebuia de asemenea plătit…erau foarte multe obstacole.

R– Dar așa trebuia să se întâmple…aceasta a fost calea către al doilea doctorat.

AC– Da, am terminat masterul în IT, am supraviețuit, dar una din cele 4 burse pe care le-am luat ca să ajung acolo, îmi cerea să mă întorc în țară. Deci, în 2009 m-am prezentat pe 15 septembrie la liceu- dar nu aveam de gând să rămân. Am început să caut programe de doctorat tot în Scoția, pentru că mi-a plăcut atmosfera de aici, am văzut că pot să mă descurc, în IT pentru că mi-a plăcut domeniul. Mă gândeam că pe calculator pot să lucrez și de acasă, în cazul în care o carieră universitară nu va mai fi posibilă. Așa că am aplicat, și am fost acceptată la Universitatea din Edinburgh. Sora mea a avut un rol foarte important, m-a încurajat întotdeauna; apoi am citit un articol pe internet în care cineva făcea o paralelă între evoluția în carieră a fizicienilor și a informaticienilor…cu părere de rău, e drept, căci fizica și matematica au fost prima mea pasiune, am virat către IT. Aveam 47 de ani când am început doctoratul în informatică dar am crezut mereu că niciodată nu e prea târziu să devii ceea ce ai fi putut fi! Puterea voinței este mai importantă decât orice.

R-Voință, determinare, pasiune- e clar că au existat, toate. Dar din nou, pentru a face acest doctorat, aveați nevoie de bani. Și aici apare o altă întâmplare specială…selectarea dvs.pe o lista scurtă, foarte onorantă

AC– Am venit în Edinburgh cu o bursă de la Dinu Patriciu și cu o mica rezervă constituită în cei 24 de ani de predare…încercam să supraviețuiesc. Mă descurcam destul de greu, când am aflat de bursa Google, 7000 de euro, care a însemnat enorm pentru mine. Mi-a dat foarte multă încredere, am simțit că sunt pe drumul cel bun, dacă oamenii aceștia au avut încredere să mă aleagă pe mine din toți cei care aplicaseră, din Europa și Israel. Bursa de la Dinu Patriciu s-a terminat când eram în anul 2 și atunci am crezut că se termină totul, dar, ca și în alte dăți în viața mea, ceva ce părea a fi foarte rău a devenit norocul meu! Am aplicat la o bursa de la Universitate, care era substantial mai mare, pe termen mai lung și am scăpat și de obligația de a reveni în țară, pentru 3 ani.

 

„…tema doctoratului în IT a fost din domeniul tehnologiei pentru autism; am plecat de la ideea să continui cercetarea în domeniul interacțiunii om-computer, tema mea de master; mai mult, îmi doream să dezvolt aplicații educaționale.”

 

R-Un exemplu că, dacă vrei cu adevărat, te străduiești și cauți în permanență cea mai bună soluție, se poate! Cred că n-ați vrut să acceptați că lucrurile se pot termina înainte de vreme…

AC-Nu mă temeam să mă întorc în țară, dar asta ar fi însemnat sfârșitul unei cariere universitare…

R-Și v-ar fi durut sufletul, este normal…Am văzut că tema doctoratului dvs.în IT a fost una foarte generoasă; ne povestiți puțin despre asta?

AC-A fost din domeniul tehnologiei pentru autism; am plecat de la ideea să continui cercetarea în domeniul interacțiunea om-computer, tema mea de master; mai mult, îmi doream să dezvolt aplicații educaționale. Pentru că lucrând ca profesor de fizică mulți ani, mi-am dat seama că este foarte important pentru elevi- și pentru studenți-pentru a înțelege anumite concept fizice să aibă posibilitatea de a simula experimente, care nu pot fi aduse în laborator: mișcarea particulelor elementare, sau reacții nucleare…mi-am dat seama că acolo mi-ar plăcea să lucrez. Apoi, când am avut interviul cu profesoara care m-a acceptat la doctorat, am fost întrebată dacă vreau să lucrez la o aplicație pentru copiii cu autism. La vremea aceea nu știam prea multe despre autism, dincolo de imaginea pe care mi-o crease Rainman. Nu știam să-l definesc, nu cunoșteam deficiențele majore în autism, dar am spus Da! Pentru că îmi doream să lucrez în domeniul accesibilității iar această aplicație crea oportunități pentru copiii care au nevoi speciale. Am început prin a mă alătura proiectului lor, dezvoltau o aplicație pentru copii cu autism între 5-7 ani, pentru a le dezvolta joined attention- acel moment când vrem să atragem atenția unei persoane către un anumit obiect, lucru destul de dificil pentru copiii cu autism. Ei nu înțeleg lucrul acesta, mai ales că evită să privească în ochii oamenilor, în general. Am lucrat în acest proiect dar am simțit că vreau să-mi creez și propriul meu subiect de cercetare. Și-atunci am descoperit o intervenție care era larg răspândită, numită Povești sociale, Social stories- și m-am gândit că pot să creez o aplicație care să-i ajute pe profesori să construiască aceste povești; am făcut designul, am implementat aplicația, care mai târziu a fost dezvoltată în primul meu job ca research associate la Universitatea din Bath, iar anul acesta (2020) sunt mândră să spun, aplicația aceasta a fost pusă pe piață, de o companie.

 

„Trebuie să fii generos, ca profesor; să-ți dorești să dai celuilalt, să formezi oameni. Cred că bucuria asta de a-i vedea cum cresc sub ochii tăi, este ceva nemaipomenit!”

 

R– Multe lucruri din cele pe care le-ați făcut își au rădăcinile în anii de profesorat; probabil v-ați amintit ce îi lipsea profesorului, la clasă, ce instrumente își dorea, să poată ajunge la mintea și imaginația elevilor, să le suscite interesul, pasiunea…De fapt, ce-i trebuie unui profesor să devină special pentru elevii lui și să aibă rezultate?

AC-Cred că în primul rând, dorința de dăruire. Trebuie să fii generos, ca profesor; să-ți dorești să dai celuilalt, să formezi oameni. Cred că bucuria asta de a-i vedea cum cresc sub ochii tăi, este ceva nemaipomenit! Apoi, cred că este respectul față de elevi și de studenți. Este foate important ca studenții să vadă că le respecți opțiunea; mi-a plăcut, evident, să atrag studenții, elevii pe domeniul meu, dar am fost întotdeauna deschisă atunci când am văzut că ei au o altă opțiune. Sau, au talent pentru altceva și m-am bucurat și i-am felicitat din toată inima- când eram profesor la liceu și ei luau premii la olimpiada de română, sau de biologie, întotdeauna i-am încurajat să meargă acolo unde simt că au putere să răzbată și acolo unde pot să se autodepășească. Asta le-am spus întotdeauna: înțeleg dacă nu vă place fizica, nu este nevoie să excelați la toate materiile, dar căutați să găsiți acel domeniu în care voi puteți excela, în care vă place să vă autodepășiți! Asta este foarte, foarte important! Apoi, esential pentru ca un profesor să aibă rezultate remarcabile, este buna comunicare cu studentul și cu elevul. Și de asemenea, un mod de a stabili ceea ce aștepți de la elev sau student și ceea ce el așteaptă de la tine; pentru că, uneori, poate avem așteptări nefondate… Și trebuie să fii bine pregătit în profesia ta, să-ți placă să fii întotdeauna la zi cu cunoștințele, să știi un pic mai mult decât elevii și studenții tăi. Până la un moment dat, pentru că dacă ești profesor bun, elevii, studenții trebuie să te depășească!

R-Ați găsit în Scoția acest tip de comunicare, acest mod direct, de a stabili relația profesor-student?

AC-A, da, evident! Cred că mai mult decât în România, desi trebuie să recunosc, am făcut Facultatea de Fizică din Craiova și am avut profesori excelenți și am beneficiat de o atmosferă extraordinară, atmosferă pe care a creat-o regretatul profesor Oliviu Gherman care, într-un fel, a crescut pe lângă dumnealui alți lectori. Deci, aveam o comunicare foarte bună cu profesorii mei la Universitate, dovadă că și acum țin legătura cu ei, ei încă se bucură de rezultatele mele de aici și asta mi-a ajutat foarte mult. Mi-a ajutat atunci când am fost profesor la liceu, dar chiar și aici. Însă ceea ce cred că am găsit aici în plus față de învățământul din România, în general vorbind, este faptul că munca și valoarea sunt recunoscute. Și că se încurajează munca, rezultatele obținute prin eforturi proprii. M-au revoltat întotdeauna copiatul, lucrurile obținute pe nemerit…și lucrul ăsta m-a făcut să mă simt mai bine în acest mediu.

 

„…ceea ce mă încântă extraordinar aici este că se oferă șanse egale tuturor studenților, indiferent de condiție. Egalitate și diversitate- au sens aici! Nu sunt vorbe în vânt.”

 

R-Voiam să vă întreb ce ar trebui să învățăm de la scoțieni, în domeniul învățământului superior…din ceea ce au, sau fac ei și noi nu avem, sau nu facem…ați și răspuns!

AC– Pot să adaug că ceea ce mă încântă extraordinar aici este că se oferă șanse egale tuturor studenților, indiferent de condiție. Egalitate și diversitate- au sens aici! Nu sunt vorbe în vânt. Am plecat din România definitiv în 2010, exista lege pentru construcția rampelor din 2005, dacă nu mă înșel; dar mi se răspundea, când întrebam politicos de ce nu există o rampă, că nu poate construi o rampă doar pentru o singură persoană…ceea ce era frustrant. O rampă nu e construită doar pentru o persoană, sau numai pentru persoanele cu nevoi special- ci și pentru persoane care au cărucioare, cară greutăți etc. Dar chiar dacă ai construi o rampă pentru o singură persoană, și rampa aceea îi schimbă destinul- cum ar fi fost în cazul meu, dacă Universitatea din Craiova ar fi avut rampe- tot nu ar fi puțin.

Aici, la Universitatea din Edinburgh, am vorbit recent cu cineva de la Resurse Umane, care a încercat să afle care sunt dificultățile mele: și deși lucrez în clădirea cea mai accesibilă pe care am întâlnit-o- și am mers în multe universități, nu numai în Marea Britanie- mai sunt încă lucruri de pus la punct. Și a avut răbdare să-i explic aproape o oră, și-a luat notițe și m-a asigurat că se va face tot ce este posibil ca să se îmbunătățească lucrurile. E această voință de a face lucrurile mai bine pentru oameni. Ceea ce îi mai diferențiază pe scoțieni de noi, este baza materială mult mai bună și cred că și colaborarea. Colaborarea între colegi, colaborarea internațională merge mai bine decât în România- și eu am fost formată într-o universitate unde colaborarea era foarte bună!

R-Pe lângă activitatea academică bogată, cercetare, profesorat- sunteți și pictoriță. Mai mult, la un moment dat, erați un cititor pasionat, făceați parte dintr-un club de lectură. Vă ajunge timpul și pentru pasiunile dvs?

AC– Timpul meu liber este destul de limitat; de multe ori, a trebuit să aleg între una sau alta: să citesc sau să pictez…iar uneori n-am avut timp pentru niciuna dintre ele. În momentul ăsta, sunt foarte hotărâtă să pictez, deci, am mai puțin timp pentru lectură. Simt nevoia să-mi perfecționez talentul; n-aș putea spune că sunt o pictoriță…îmi place să pictez și o fac mai mult din instinct. Nu am urmat decât un curs de un semestru aici, la o școală de artă, dar îmi place să învăț. Privind, urmărind filme pe youtube și simt, observ că progresez!

R-Deci așteptăm o nouă expoziție personală!

AC-Sper! Am reluat pictura în 2018, după o lungă perioadă de întrerupere…în perioada aceea citeam mai mult. Am avut norocul să întâlnesc niște oameni minunați în Bath- am lucrat la Universitatea de acolo vreme de 2 ani- și formasem un club de lectură. Ne întâlneam lună de lună și discutam un roman pe care trebuia să-l citim în luna respectivă.

Acum pictez, încerc să pictez în fiecare săptămână.

R– V-ați gândit că vreodată, la un moment dat, într-o conjunctură de colaborare, de înființare a unor lucruri noi…ați putea ajunge din nou în România?

AC-Este foarte greu să răspund la această întrebare…Mi-ar plăcea foarte mult să colaborez cu oameni din România, m-am gândit de foarte multe ori la proiecte de colaborare cu foștii mei elevi, cu foștii colegi de la liceu…Îmi place foarte mult să ajut oamenii și-mi place să pun umărul la construirea carierei lor, dacă se poate, pentru că și eu am beneficiat de ajutorul multor oameni. Fără ajutor nu aș fi putut ajunge aici. Am fost educată într-o familie în care generozitatea a însemnat foarte mult. Tatăl meu îmi spunea: dacă tu crezi că poți să ajuți un om să iasă dintr-o situație grea, ajută-l, chiar cu sacrificii din partea ta, pentru că lucrul ăsta îți întoarce foarte multe satisfacții.

Mi-ar plăcea să mă întorc în România cu proiecte, să colaborez cu oameni de acolo, dar să mă întorc definitiv…gândiți-vă la ce spuneam despre accesibilitate și la posibilitatea de a-mi continua cariera universitară. Nu exclud întoarcerea, dar dacă lucrurile nu evoluează și nu voi avea condițiile necesare să mă desfășor și dacă nu se va schimba ceva și în mentalitatea oamenilor…Persoana în cărucior nu este privită foarte bine, din păcate; mi s-a întâmplat să mă simt extrem de umilită. Nu-mi place să spun asta, dar poate auzind, oamenii se vor gândi mai bine înainte de a privi pe cineva în cărucior, sau de a-i oferi bani, cum mi s-a întâmplat mie, pe stradă…Ce spaimă a fost, să nu fi zărit vreun elev scena, și să interpreteze greșit…Dacă lucrurile nu se schimbă, nu cred că mi-aș dori să mă întorc definitiv! Însă oricând m-aș întoarce să-mi văd prietenii, foștii colegi, profesori, rude, să-i ajut, să colaborăm…asta da! Cu siguranță!

R-Mai sunt multe de rezolvat, de învățat, de schimbat…Iată, dvs. care sunteți doctor la pătrat, de două ori doctor și ați putea să dezvoltați proiecte în România, ați fost silită să vă mutați în altă țară. Este minunat că sunteți în Scoția, la Edinburgh, unde v-ați clădit cariera pe care ați visat-o, dar putea să fie acasă, așa cum era mai firesc. Este un lucru care trebuie să ne facă să ne gândim cum reacționăm, cum gândim, și cum nu facem ceea ce ar fi cazul să facem.

AC-Îmi doresc ca, într-un număr de ani, lucrurile să fie cel puțin ca aici. Mentalitatea, oportunitățile și accesibilitatea.

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile