Are un nume predestinat, căci este o persoană solară; deschisă, caldă și însoțită de zâmbet. A plecat din țară să experimenteze viața sub alte zări, și acum învață studenții Universității Edinburgh despre sănătatea publică veterinară. Scoția este pentru ea casa departe de casă și iubește atmosfera, organizarea, natura și oamenii acestei țări.

 

 

Invitata ediției, Cristina Soare.

R-Cristina este medic veterinar, a absolvit cursurile Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București, iar acum este cadru didactic la Universitatea din Edinburgh. Cum se face că ai ajuns în Scoția, Cristina?

CS-În 2010 am părăsit Bucureștiul în căutarea, nu știu, a altceva; ceva nou, am vrut o schimbare, am venit temporar în Marea Britanie în căutarea acestui „ceva nou” cu gândul că mă voi întoarce în țară în 6 luni, poate 1 an…Dar lucrurile s-au legat de așa natură, am evoluat profesional aici…și după 11 ani sunt tot aici și îmi place foarte mult!

 

„Mi-a plăcut foarte mult Scoția… oamenii mi s-au părut foarte calzi; au un stil mai apropiat de stilul nostru de-a fi: mult mai familiari, primitori…Mă simt ca acasă, departe de casă!”

 

R-Ai spus Marea Britanie; foarte mulți dintre românii stabiliți aici, au trecut prin Anglia, înainte de a ajunge în Scoția. Și pentru tine a fost la fel?

CS-Într-adevăr, prima dată am ajuns într-un sătuc de lângă York, m-a angajat o companie privată și am lucrat ca veterinar oficial, în controlul alimentelor, pentru vreo 2 ani. După aceea, am venit la Glasgow și am făcut un curs mai avansat, dar s-au schimbat niște lucruri în companie și a trebuit să plec. Mi-a plăcut foarte mult Scoția, am călătorit, atunci când am fost la curs, am cunoscut câțiva oameni și mi-a plăcut foarte mult atmosfera. Oamenii mi s-au părut foarte calzi; au un stil mai apropiat de stilul nostru de-a fi: mult mai familiari, primitori…Mă simt ca acasă, departe de casă! În egală măsură mă simt acasă aici, așa cum mă simt și în România- este un lucru pe care l-am simțit de la început și nu s-a schimbat în nici un fel, nici măcar atunci când, din păcate, la acel referendum de acum câțiva ani, au hotărât să părăsească UE. Mulți colegi, expați, s-au simțit cumva respinși de societate, pentru că britanicii au ales să părăsească UE- în sensul că au crezut că nu suntem bine primiți, noi cei veniți din statele UE să lucrăm aici. Au crezut că motivul referendumului este să scape de ceilalți cetățeni, care vin și iau locurile de muncă de aici. Eu nu m-am simțit așa; în ziua aceea am mers la serviciu și mulți colegi își cereau scuze: ne pare rău că a ieșit așa referendumul, nu e vina noastră, ești bine venită aici!

R-Din ceea ce îmi aduc eu aminte, scoțienii au fost mult mai puțin proBrexit decât englezii…

CS-Da, așa este cu atât mai mult în mediul academic; faptul că făceam parte din UE era un lucru pozitiv pentru mediul academic: puteam să primim studenți din Europa, fără ca ei să plătească taxe, aveam acces la fonduri de cercetare de la UE care între timp s-au suspendat…

R-Cristina, ce faci tu la Universitatea Edinburgh, ce predai?

CS-Predau sănătate publică, un mix de igiena alimentelor și boli ale animalelor care se pot transmite la oameni, de exemplu salmoneloză, gripa aviară, chiar și covidul…

R-Este un curs care face parte din programa facultății de medicină veterinară, sau o specializare?

CS-Este parte din curriculum, din cei 5 ani de medicină veterinară; se studiază în anul 4. Avem la-nceput un curs foarte scurt, să le dăm doar așa, un flavour, în ce constă veterinary public health… și după aceea studiază mai intens în anul 4 iar în anul 5 facem lucrări practice cu ei. În total, un an petrec cu noi studenții.

R-Tu când ai știut că asta vrei să fii, medic veterinar? Ai fost un copil din acela care aduna toți câinii și toate pisicile de pe lângă casă, să aibă grijă de ele?

 

„…mă duc cu plăcere la serviciu, nu simt că mă duc să muncesc, simt că merg undeva unde îmi place și nu consider asta niciodată o povară, sau ceva obositor”

 

CS-Am iubit animalele dintotdeauna, și am avut o verișoară care era medic veterinar la țară; ori de câte ori petreceam verile la bunici, mergeam cu verișoara mea la diferite intervenții: să vadă niște pui, un căluț…și cred că ea m-a inspirat într-un fel să aleg această meserie. Am cochetat puțin și cu ideea de medicină umană, dar am considerat că n-am sângele rece necesar să operez oamenii, să văd partea mai dură a meseriei, și-atunci, am ales calea asta, mai ales că îmi plăceau foarte mult animalele! Și nu-mi pare rău absolut de loc! Chiar mă gândeam, înainte de interviu, cum mă simt apropo de faptul că mi-am ales această meserie…și chiar mă bucur că am ales-o, mi se pare că mi se potrivește și o fac cu pasiune!

R-Asta este varianta ideală pentru oricine, să gândească așa despre sine și despre meserie; este foarte important să faci ceea ce iubești, să integrezi în viața ta pasiunea. Altfel, este tare trist și greu, zi de zi să tragi de tine, chinuindu-te să faci ceva fără nici o tragere de inimă.

CS-Sunt perfect de acord, mă duc cu plăcere la serviciu, nu simt că mă duc să muncesc, simt că merg undeva unde îmi place și nu consider asta niciodată o povară, sau ceva obositor.

 

„Eu am observat la proprietarii de animale că pentru ei, un animăluț este un alt membru al familiei. Animalul, cu cât îl iubești mai mult, cu atât îți dăruiește mai mult!”

 

R-Eu am fost absolut fascinată, cât am locuit în Edinburgh, de cât de mulți oameni aveau câini și de atitudinea lor față de câini: cum îi îngrijesc, cum îi iubesc…cât sunt de blânzi câinii, ceea ce dovedește cum au fost tratați…Mă gândeam de unde vine diferența de abordare: și în România sunt foarte mulți stăpâni și iubitori de câini și totuși, este încă multă cruzime față de animale…

CS-Eu am observat la proprietarii de animale că pentru ei, un animăluț este un alt membru al familiei. Mulți oameni înțeleg că își pot educa copiii să aibă simț de răspundere, cu ajutorul animalelor- acestea trebuie hrănite, plimbate, îngrijite…Pentru persoanele în vîrstă, animalele reprezintă o companie- au ceva de făcut, e un suflețel acolo cu care să-și împartă viața de zi cu zi, îi ajută să socializeze, pentru că ies în parc și și intră în dialog cu alte persoane, vorbind despre animăluțe…În România sunt foarte mulți proprietari care-și iubesc cu psiune animalele, dar sunt și oameni care gândesc la modul utilitar: dețin animale ca să facă treabă. Câinele păzește curtea, cu calul ari ogorul…și-atunci, dacă gândesc așa, parcă își permit să-i abuzeze, ceea ce nu este în regulă! Poate să fie și utilitar, dar în egală măsură, și iubit! Animalul, cu cât îl iubești mai mult, cu atât îți dăruiește mai mult!

R-Ca în atâtea alte situații, tot o chestiune de educație este…Să înțelegi, să înveți lucrurile acestea și apoi să le transmiți, de la om la om și din generație în generație…

CS-Așa faci și când ai un copil, citești cărți ca să vezi cum trebuie hrănit, îngrijit; la fel este și cu animalele! Poate sunt oameni care cred că fac bine ceea ce fac, dar dacă nu ești educat, nu ști cum se crește un animal, atunci poți să îi faci rău fără să vrei. Ca o anecdotă, când lucram în București, într-un cabinet, era o familie care-și iubea tare mult cățelul, care avea multe probleme de sănătate, fiind  o rasă mixtă între un câine foarte mic și unul mare; a avut nevoie de o intervenție chirurgicală și i-am rugat să nu-i dea de mâncare cățelului, ca să prindă anestezia. Dimineață au venit la cabinet cu câinele, toată familia, 10 persoane, i-am întrebat: i-ați dat de mâncare? De băut, a băut ceva? Da, niște bere! S-au gândit să fie relaxat…

R-Educația la un moment dat devine tradiție, și mi-am adus aminte de adăpostul pentru câini și pisici din Edinburgh, cel din Portobello, care este fabulos, și care funcționează de undeva din 1880…cât de vechi sunt lucrurile astea care țin de educație, în acest domeniu! Grijă, dorința de a găsi un cămin animalelor, de-a fi umani cu ele. Și sunt toți voluntari acolo!

CS-Da, oamenii de la adăpostul din Portobello fac lucruri extraordinare! Și studenții noștri se duc voluntari acolo, să ajute, fac practică…

R-Sunt multe lucruri care pot fi luate de exemplu și multiplicate, și la alții! La Universitate, la Medicină Veterinară, este afluență mare de studenți? După atmosfera generală, după numărul iubitorilor de animale, ar trebui să fie mare concurență!

CS-Este și concurență! Dar, dacă compar câți studenți eram noi, la Universitatea din București și câți sunt aici…sunt doar 160 de studenți pe an, cam așa, și nu toți sunt scoțieni. Doar 30% sunt scoțieni sau britanici, restul sunt studenți internaționali, de peste tot din lume. Îmi place foarte mult lucrul acesta, este un mediu foarte bogat, din punct de vedere cultural: sunt studenți din Asia, din Canada, din America etc. și este o atmosferă foarte inclusivă, se tratează totul ca într-o mare familie. Și da, este o concurență acerbă să obții un loc la Facultatea de Medicină Veterinară. Cumva, trebuie să fii determinat de pe la vârsta de 14-15 ani, că vrei să faci această carieră astfel încât să poți să-ți construiești un dosărel, să poți intra la facultate. Trebuie să ai note foarte bune la școală, trebuie să ai și un pic de practică, pentru că se consideră că trebuie să înțelegi un pic despre ce este vorba în meseria asta, să știi la ce te angajezi. Și după aceea dai un interviu- deci nu este un examen scris, cum am dat eu când am intrat la facultate, ci este un interviu în care sunt întrebați despre experiența lor practică, li se dau tot felul de scenarii ca să vadă puțin elementul lor emoțional, dacă într-adevăr le pasă și dacă înțeleg complexitatea naturii umane, pentru că în medicina veterinară tratezi animalul, dar în egală măsură cu omul interacționezi, deci trebuie să înțelegi și elementul ăsta. Facultatea din Edinburgh este foarte bine cotată nu numai în UK, ci și în lume!

R-Există programe de colaborare interuniversitare, de schimburi de studenți, de pildă, cu alte universități, cu universități din România?

CS-A fost un program Erasmus, acum, după Brexit, nu mai este…dar sunt și alte programe și facem într-adevăr, schimburi de studenți: de exemplu, cu Universitatea din Colorado, SUA, cu o facultate din Franța, cu niște studenți norvegieni…studenții noștri se duc acolo și petrec între 6 săptămâni și un semestru și studenții lor vin aici. Se leagă și o prietenie între ei…

R-Ar fi foarte frumos să existe și cu România astfel de schimburi!

CS-Acum 2-3 ani au venit niște studenți de la Cluj, foarte simpatici- au stat 2 săptămâni în campus, o zi au petrecut-o și cu mine…apoi a venit nebunia cu pandemia și nu știu dacă o să se mai reia programul acesta de colaborare.

R-Cu toții sperăm să se reia toate lucrurile cărora li s-a pus, sperăm, doar punct și virgulă, odată cu pandemia, nu punct definitiv; și vom reveni la ceea ce făceam, la ce iubeam, la cele de care aveam nevoie în viața noastră, înainte.

CS-Da, și eu sunt destul de optimistă că odată ce învățăm cum să ne ferim de virusul acesta și prin extinderea programului de vaccinare, spre că o să reușim să revenim la un oareșce normal. Nu cum era înainte, tot o să mai fie niște reguli, dar probabil nu atât de stricte cum sunt acum.

 

„Aș putea să zic că sunt foarte organizați; din punct de vedere profesional, birocratic, familial… îți dă o anumită structură și știi la ce să te aștepți, nu prea ești luat prin surprindere sau, dacă nu merg lucrurile neapărat, există un sistem prin care poți să-ți rezolvi problema, fără prea multă bătaie de cap și stres.”

 

R-Cum te simți în societatea scoțiană? În mediul academic atmosfera pare foarte plăcută, tocmai din cauza multiculturalității; sunt oameni de peste tot din lume, și înțeleg că atmosfera este destinsă, deschisă, caldă chiar, de colaborare…Dar viața de dincolo de porțile universității cum este? Simți că faci parte din această societate în care trăiești, ești acolo, ți-ai găsit locul, te simți asimilată?

CS-Răspunsul, într-un cuvânt, este DA! Nu pot să spun că lucrurile pe care le făceam acasă, nu pot să le fac aici; am destul de mulți prieteni scoțieni, merg la ei acasă, îi invit la mine- în vremuri normale, acum  nu se poate…sau ieșim, ne vedem, povestim! Inclusiv cu colegi de la școală, asta îmi place foarte mult, că nu suntem în relații strict profesionale- nu cu toată lumea, desigur…dar se crează și relații interpersonale. Lucrând împreună, mai legi o prietenie, te mai vezi și-n afara serviciului…mă simt foarte bine primită, mă simt inclusă, nu am avut niciodată senzația vreunei abordări rasiste, de excludere…Nu am perceput niciodată așa ceva, poate, foarte rar, când mă aflam în Anglia; de exemplu, m-a întrebat o colegă, la început: de ce ai venit aici? Nu sunt locuri de muncă în țara ta? Și i-am răspuns: ba da, sunt locuri de muncă în țara mea, dar mi-am dorit să încerc și altceva! Este o meserie pe care pot să o practic în orice altă țară și mi-aș dori să încerc și aici! Mi s-a părut puțin deplasată întrebarea…dar a fost singura experiență de acest fel, și a fost demult, și nu în Scoția.

R-Ai spus despre scoțieni că sunt primitori, că sunt calzi, prietenoși…societatea, atmosfera societății scoțiene, cum ai defini-o?

CS-Aș putea să zic că sunt foarte organizați; din punct de vedere profesional, birocratic, familial șamd. De parcă totul este planificat! De exemplu: o familie știe că pleacă în concediu cu 6 luni înainte; nu se hotărăște așa, în 2 săptămâni plecăm! Totul este plănuit, rezervat dinainte. La fel, când mergi la primărie, de exemplu, știi exact la ce birou să ajungi, adresa de email, poți să te programezi online…ăsta e primul lucru la care mă gândesc, că totul este organizat.

R-Ceea ce duce la mai multă ordine!

CS-Da, îți dă o anumită structură și știi la ce să te aștepți, nu prea ești luat prin surprindere sau, dacă nu merg lucrurile neapărat, există un sistem prin care poți să-ți rezolvi problema, fără prea multă bătaie de cap și stres. Sigur că se mai întâmplă lucruri neașteptate, dar poți să găsești o soluție destul de repede.

R-Asta ar putea să fie explicația pentru atitudinea oamenilor, în general, așa cum mi s-a părut mie- de relaxare, de lipsă de încrâncenare. Poate faptul că știu că se rezolvă problemele sau că lucrurile merg natural, firesc, fără prea multe piedici, este explicația. Este o stare de normalitate, care, în multe alte locuri, n-o regăsești!

 

„Oricât de multe vicisitudini întâlnești, cred că ăsta este unul dintre secrete: să încerci să-ți faci timp liber, să te relaxezi: să citești o carte, să mergi la o plimbare, să vezi un loc frumos în natură- să capeți energia să poți merge mai departe.”

 

CS-Așa este; gândindu-mă la întrebarea ta despre animăluțe…cred că animăluțele sunt bine tratate pentru că oamenii își fac timp pentru ele, aici. Și oamenii își fac timp pentru ei! Nu neapărat că societatea este altfel, că nu ai avea atât de mult de muncit, pentru că este mult de muncit și aici- depinde ce profesie ți-ai ales- dar își fac timp pentru ei. Timp să iasă la o plimbare în weekend, să petreacă timp cu familia, să meagă pe bicicletă, să alerge dimineața, înainte de serviciu- lucrurile astea te fac să te simți mai bine și mai calm, din punctul meu de vedere; poate că de-asta este un pic mai relaxată societatea…Dar în egală măsură, ai și un nivel de trai- chiar dacă ești o persoană care lucrează la o făbricuță, de exemplu, nivelul de trai este gândit astfel încât poți să-ți permiți esențialul, și asta relaxează omul. Dacă nu ai presiunea aceea la sfârșit de lună că trebuie să-ți plătești facturile și nu ai cu ce…cred că și asta contribuie destul de mult la felul în care reacționează oamenii.

R-Încă un model bun de urmat; toate aceste mici lucruri de organizare și strategie, care fac ca viața să fie mai bună de trăit, mai liniștită.

CS-Oricât de multe vicisitudini întâlnești, cred că ăsta este unul dintre secrete: să încerci să-ți faci timp liber, să te relaxezi: să citești o carte, să mergi la o plimbare, să vezi un loc frumos în natură- să capeți energia să poți merge mai departe.

R-Ceea ce românii definesc prin expresia: să-ți încarci bateriile!

Cristina, și-acum, întrebarea clasică: există vreun gând că ai putea, la un moment dat, să te întorci în România? După experiența scoțiană?

 

„…după viața profesională, mi-ar plăcea să mă întorc în țară, să petrec timp cu familia, poate să-mi construiesc o mică fermă, să primesc copii care pot să învețe despre cum se culeg ouăle de la o găină, sau cum să mulgă vaca…”

 

CS-Nu știu; niciodată să nu zici „niciodată”! Depinde de ce oportunități se vor arăta în viitor. Nu mi-ar displăcea, dar deocamdată, nu am planuri…mă gândesc, poate atunci când mă retrag din viața profesională, pentru că mi-am construit o carieră aici și dacă m-aș întoarce în România, cumva, aș lua-o de la zero…Dar da, după viața profesională, mi-ar plăcea să mă întorc în țară, să petrec timp cu familia, poate să-mi construiesc o mică fermă, să primesc copii care pot să învețe despre cum se culeg ouăle de la o găină, sau cum să mulgă vaca…mi s-ar părea un lucru frumos de făcut! Să trăiesc undeva în munți, să am o căsuță frumoasă, să pot să primesc acolo oameni care să se bucure!

R-De fapt, la asta se referă această întrebare, cu întorsul în România; la ideea valorificării experienței pozitive, de viață și profesionale a celor care au fost, au făcut, au câștigat, au rezolvat, au învățat- undeva în afara României, în locuri unde se fac lucrurile foarte bine. Să se-ntoarcă și să sădească niște semințe de mai bine și aici!

CS-Nu știu dacă aș avea puterea să schimb dramatic ceva, dar acolo, în jurul meu, cred că aș putea…

R-Schimbarea poate să înceapă cu fiecare dintre noi, cu lucruri mici…

CS-Mi-ar plăcea să pot face ceva pozitiv, la un moment dat, dacă sau când o să mă întorc…Ești prima invitată când deschidem ferma de la munte! Sunt copii care n-au avut bunici, sau părinți care să aibă legătură cu animalele acestea care produc…și-atunci, poate că nu-nțeleg de unde vine produsul de pe masă, pe care îl mănâncă. O să înțeleagă că vine de la supermarket!

R-Mi-ar plăcea să se-ntâmple exact așa, să ne revedem în România în ferma-școală pe care o visezi, dar până atunci, să-ți iasă toate la Edinburgh așa cum îți dorești!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile