Este un om muncitor, dedicat, determinat, organizat și cu suflet mare. Genul de om de care serviciile de sănătate și îngrijire au nevoie. Pe care îl admiri acolo unde își desfășoară activitatea, și regreți că nu este acasă la tine, parte dintr-o schimbare pe care ne-o dorim cu toții.
Invitata ediției este Alina Brehar.
R-Alina este asistentă medicală de meserie, este clujeancă, născută la Gherla, și a plecat înspre Marea Britanie acum 15 ani.
Alina, ce te-a făcut să te hotărăști să pleci din România?
AB-Întrebarea asta mi-am pus-o de foarte multe ori; cred că în primul rând, tinerețea și visurile mărețe pe care le aveam la timpul respectiv! Mi-am dorit foarte mult să profesez în meseria mea de asistent medical, am început să lucrez foarte repede după ce mi-am luat diploma, dar mi-a fost foarte greu, pentru că trebuia să fac naveta la Cluj, numai acolo găsisem post; distanța este de 45 de km, am făcut asta zi de zi 3 ani de zile și mi-era din ce în ce mai greu. Am încercat să-mi găsesc ceva mai aproape de casă, dar a fost foarte greu, deoarece la timpul ăla, așa era sistemul, nu era așa ușor să-ți iei un post pe meritele tale…trebuia să cunoști lume, care să te ajute, și eu nu am acceptat că trebuie să plătesc pentru treaba asta! Mi-am spus că trebuie să fac altceva, n-am văzut nici o ieșire, cheltuiam toți banii pe navetă, eram foarte obosită…singura posibilitate pe care am văzut-o atunci, a fost s-o iau de la zero în altă parte!
„Sunt foarte ambițioasă de felul meu, și dacă m-am pornit la drumul ăsta, am vrut să dovedesc că pot; pot să fac ceva și nu mă poate opri nimeni!”
R-Nu te-ai gândit că-ți va fi foarte greu, nu ți-a fost teamă de necunoscut, de faptul că poate și acolo, în lumea largă, ai să dai peste tot felul de dificultăți și-o să fii singură, într-o țară străină? Mă gândesc ce este în sufletul omului când ia hotărârea asta…
AB-Să fiu sinceră, cred că am fost foarte naivă și cu siguranță, tinerețea și-a spus cuvântul; acum n-aș mai putea să fac lucrul ăsta! Poate că a fost mai bine că a fost un necunoscut pentru mine; nu am știut la ce să mă aștept, n-am știut ce drepturi am, ce-nseamnă o schimbare majoră, într-o țară total diferită…Sunt foarte ambițioasă de felul meu, și dacă m-am pornit la drumul ăsta, am vrut să dovedesc că pot, pot să fac ceva și nu mă poate opri nimeni! Am avut multe discuții în familie, eram proaspăt căsătorită, soțul meu avea un serviciu foarte bun…dar nu mi-a putut schimba nimeni decizia asta!
R-Cum a fost începutul acestei vieți noi?
AB-Foarte greu! Am pornit la drum singură- acum 15 ani se dădeau interviuri, erau agenții de recrutare pentru Anglia, a fost un proces destul de lung…Am ajuns în Anglia la o companie mică, un care home privat, cu încă 2-3 fete din România din diferite zone ale țării, nu ne știam dinainte. Am luat-o de la zero, pot să spun, mi se promisese cu totul altceva față de ceea ce am găsit- eu știam că vin să lucrez ca asistentă medicală, dar am lucrat ca infirmieră, nu mi-au fost recunoscute diplomele. Am acceptat, pentru că nu am știut ce drepturi am, nu știam legislația; am început să mă dezmeticesc în timp, lucram în azilul respectiv pe tot felul de poziții: menajeră, la bucătărie, la spălătorie…orice era nevoie, eu trebuia să fiu prezentă!
R-Angajatorii v-au folosit ca oameni buni la toate!
„…m-am înscris la colegiu să-mi dau examenele de limbă, să aplic să-mi fie recunoscută diploma de asistent medical, am citit foarte mult și am văzut ce drepturi am.”
AB-Da, din nefericire, toate am fost așa, fetele care venisem din România; nu ni se spusese nimic de acasă, am crezut că așa este OK să se lucreze și să fii tratat! Încet-încet, am început să-mi fac propriile cercetări, m-am înscris la colegiu- lucram foarte mult, nu aveam zile libere deloc- nu puteam refuza programul, așa era făcut contractul, dacă nu făceam ce mi se cerea, eram plătită pentru un număr minim de ore pe săptămână, bani din care nu puteam supraviețui. Deci, trebuia să tac și să fac tot ce pot; dar am fost un pic mai deșteaptă decât ei, eu mi-am văzut de drumul meu, m-am înscris la colegiu să-mi dau examenele de limbă, să aplic să-mi fie recunoscută diploma de asistent medical, am citit foarte mult și am văzut ce drepturi am. Dacă 1 an de zile aveai vechime neîntreruptă la același loc de muncă, aveai dreptul să aplici pentru rezidență permanentă; am zis că mă chinui 1 an pentru asta, pentru că după aceea, voi fi liberă să fac ce vreau eu! Între timp, mi-am adus și soțul lângă mine; nu au știut angajatorii ce fac eu, pentru că nu ar fi acceptat.
R-Un an foarte greu, în care ai făcut slalom ca să reușești să treci peste faza aceea, și să faci un pas înainte!
AB-Cam un an și jumătate a durat…Am avut multe momente în perioada aceea în care am zis: gata, merg acasă, nu am de ce să stau pentru așa ceva, am o familie acasă, și pot să-mi găsesc eu alt serviciu! Plecasem în acel an de zile fără plată, se putea atunci în România…De multe ori am fost aproape să cedez. Dar, am fost încăpățânată și-am zis că o să le dovedesc că pot să fac ceea ce vreau, și am reușit!
R-Care a fost momentul când ai simțit prima dată că se schimbă lucrurile? Că nu mai vrei să pleci, că nu mai e totul atât de greu și nu mai tragi cu dinții ca să faci lucrurile să meargă?
AB-În momentul când am văzut că mi-au venit actele, când mi-am văzut înregistrarea că mi-a fost recunoscută diploma de asistent medical; am fost foarte entuziasmată, multe colege care făcuseră aceeași aplicație fuseseră refuzate, pentru ele a fost un proces mai lung și mai complicat…mie mi-au venit din prima, n-am avut nici un impediment, și mi-am zis că ăsta trebuie să fie un semn!
R-Cred că a fost un semn bun, pentru că, de la începutul ăsta greu și frustrant, ai ajuns, în momentul acesta, să fii director-adjunct al unui astfel de care home, o casă de îngrijire. Distanța parcursă e mare și asta spune multe despre încăpățânarea ta!
AB-Am avut și noroc, pot să spun; eu cred foarte mult în Dumnezeu și cred că toate se-ntâmplă cu un motiv: în perioada când mi-era greu și așteptam să-mi iasă actele, am cunoscut o româncă, tot din Gherla, era în Edinburgh și lucra la casa de îngrijiri unde lucrez eu acuma, ca asistentă. Îi povesteam prin ce trec, ei nu-i venea să creadă că se poate întâmpla așa ceva, comparativ cu sistemul în care lucra ea; după ce mi s-a făcut înregistrarea de asistent medical, m-a întrebat dacă nu vreau să aplic la casa unde lucra ea. Am făcut asta, am fost acceptată, și-am început ca asistent medical, pe tura de noapte, full time, în 2008. M-am mutat, împreună cu soțul, în Edinburgh și-am luat-o iarăși de la zero: alt loc de muncă, alt sistem, alți oameni. Am rămas foarte apropiate, cu românca mea care m-a ajutat, suntem ca surorile, o să-i rămân recunoscătoare toată viața! Dacă nu-mi întindea ea o mână, sau nu-mi deschidea ochii și nu-mi oferea o altă alternativă, poate eram în România acum, sau poate mi s-ar fi întâmplat aceeași poveste într-un alt loc.
R-Există oameni providențiali în viața fiecăruia, pe care-i întâlnești exact la momentul când ai cea mai mare nevoie; și slavă Domnului că se întâmplă așa!
Aici, unde lucrezi de la această întâmplare fericită, ai fost în 2017, desemnată Asistenta medicală a anului ! Impresionant, în condițiile în care vorbim despre o companie cu multe unități de îngrijire în tot UK-ul, și au fost 1500 de nominalizări- iar tu ai fost cea aleasă ca fiind cea mai bună! Cum te-a făcut să te simți lucrul acesta?
„…compania deține peste 200 astfel de care homes în Anglia și Scoția, și în fiecare an își premiază angajații, făcând diferite nominalizări, pe mai multe categorii. Am fost foarte plăcut surprinsă, și bucuroasă, că am fost nominalizată de familii, de colegi și de pacienții de care am avut grijă- foarte frumoase cuvinte s-au spus despre mine”
AB-Foarte împlinită! Am început ca și asistent medical, am lucrat de noapte- apoi, l-am avut pe băiatul meu, iar când m-am întors din concediul de maternitate, n-am mai putut să fac ture de noapte, am cerut să fiu transferată pe ture de zi. Devenise vacant și un post de human manager, care avea în responsabilitate o unitate de 24 de paturi; munca în tura de zi era foarte diferită de cea în turele de noapte, ești mult mai implicat, ai contact și cu familiile, cu doctori și consultanți, și punctul acesta a fost din nou o deschidere pentru mine! Am învățat foarte mult, mi-a plăcut foarte mult, și lumea a fost mulțumită de ceea ce făceam eu, de cum eram din punct de vedere profesional.
Da, compania deține peste 200 astfel de case în Anglia și Scoția, și în fiecare an își premiază angajații, făcând diferite nominalizări, pe mai multe categorii. Am fost foarte plăcut surprinsă, și bucuroasă, că am fost nominalizată de familii, de colegi și de pacienții de care am avut grijă- foarte frumoase cuvinte s-au spus despre mine…Momentul finalei de la Londra a fost… nu pot să explic emoția… am realizat că lumea ascultă ceea ce spun și sunt mulțumiți de ceea ce fac! Mi-am luat poziția în serios și am putut să fac un lucru bun!
R-Este un sistem foarte inteligent; să-ți răsplătești angajații și să le arăți că observi efortul pe care îl depun și că nu este indiferent dacă și cât te implici; acest sistem competițional intern mi se pare un lucru foarte bun- fiecare vrea să trăiască cu conștiința că face ceva bun și important pe lumea asta, și e bine ca și ceilalți să observe!
AB-Da, este un eveniment foarte important pentru companie, se organizează în general în sud, la Manchester sau Londra, sunt peste 300 de invitați- nominalizații și responsabilii tuturor caselor din UK- cu scenă ca la Oscar, unde se înmânează statueta și cecul, sau premiul… e foarte frumos sentimentul!
R-Acum ești din nou la școală, faci niște cursuri…pentru ce anume?
AB-Din 2017 sunt director-adjunct, dar m-a fascinat întotdeauna, înainte de asta, partea de management; am fost înscrisă într-un program de 2 ani de zile în urma căruia poți obține diploma necesară pentru a fi general manager. Mai am puțin și absolv cursul și voi primi calificarea „pe hârtie”, că pot profesa ca general manager; experiența și cunoștințele mele îmi permit să lucrez oricând, să aplic pentru poziția respectivă, dar, vreau să termin cursul!
R-Îți dorești această poziție, de general manager?
AB-E foarte diferită; nu mai petreci atât timp cu rezidentul, cu pacientul, e mai mult muncă de birou… dar îmi doresc! Asta este următoarea treaptă pe care trebuie să o ating!
R-Sunt convinsă că încăpățânarea ta de ardeleancă, pe care ai pomenit-o, va funcționa în continuare!
Spune-mi, Alina, cât de complicată a fost și este în continuare, viața într-un care home, din cauza covidului?
„Totdeauna spun că la serviciu, este a doua mea casă! Ca să realizez ce am realizat și ce vreau să mai fac, trebuie să fiu 100% loială, să dau tot ce pot…altfel, nu se poate!”
AB-A fost un an foarte-foarte dificil și din păcate, nu s-a terminat; am avut câteva zile de concediu în iulie, de atunci, am fost la serviciu majoritatea timpului meu. Volumul de muncă este foarte ridicat, cerințele sunt foarte mari, totul este necunoscut cu covidul acesta și casa noastră a fost din păcate foarte afectată la începutul pandemiei, anul trecut. Am pierdut foarte mulți rezidenți, cei din staff am avut virusul, majoritatea- recuperarea a durat mult…a fost o perioadă foarte grea. Foarte grea pentru toată lumea. Sunt într-adevăr, zonele cele mai fragile, pentru că sunt multe persoane în vârstă, al căror sistem imunitar nu poate să lupte cu o boală cruntă, cum e covid 19…Sperăm să se termine odată, toată lumea așteaptă normalitatea, dar cred că va fi foarte greu să mai avem ce am avut odată…Eu am oferit 100% timpul meu- am mare noroc cu soțul meu, m-a sprijinit și m-a ajutat în ceea ce am vrut să fac. Este un domeniu stresant, vin obosită acasă- n-aș fi putut să fac ceea ce fac, dacă el nu înțelegea lucrul ăsta. Băiatul meu are 8 ani, și să fiu sinceră, familia mea a suferit foarte mult din cauza asta, că majoritatea timpului meu îl petrec la lucru! Totdeauna spun că la serviciu, este a doua mea casă! Ca să realizez ce am realizat și ce vreau să mai fac, trebuie să fiu 100% loială, să dau tot ce pot…altfel, nu se poate!
R-Fiecare realizare vine cu niște costuri; orice lucru bun pe care îl faci, te costă ceva! Și nu ne referim la bani…
Ai spus că băiețelul tău are 8 ani, deci s-a născut aici, este de-al locului! Pentru el, dar și pentru voi, părinții, crezi că viitorul va fi în Scoția, sau există vreo intenție de-a vă întoarce în România?
AB-Mi-am pus de multe ori întrebarea: de ce suntem aici? De ce continuăm? Până să îl am pe băiatul meu, vorbeam cu soțul meu și ziceam: încă un an, doi, și mergem acasă! Avem casa noastră acolo, nu am renunțat la nimic, nu putem să renunțăm, că inima ne trage acolo- dar, de când avem copilul, lucrurile s-au schimbat. El casa și-o vede aici; noi în casă vorbim numai românește, programele la televizor sunt pe România, încercăm să-i insuflăm același spirit; vorbește cu bunicii lui…dar orice facem, el nu are aceleași legături ca și noi. Soțul meu a suferit tare mult din cauza asta, pentru că el este un patriot convins, 100%! Am acceptat ideea, pe moment aici ne vedem viitorul- eu și soțul cu siguranță o să mergem înapoi în România, probabil la pensie! Planul meu este așa: copilul să poată să-și facă viața lui, să termine școala, să facă o facultate dacă vrea să facă, iar când e pe picioarele lui, noi o să decidem ce facem și către ce parte o pornim!
R-Cred că ăsta e lucrul cel mai bun pe care il poți oferi unui copil- să-i dai posibilitatea să aleagă, în cunoștință de cauză.
„…m-am întrebat de foarte multe ori, de ce aici se poate și în România, nu?”
Alina, după toată experiența de ani de zile în meserie, și știind bine că în România sunt multe lucruri care pot fi îmbunătățite- crezi că ar putea fi organizat un sistem din acesta de îngrijire a vârstnicilor, ca cel de aici, din UK, și în România? Că nevoie este foarte mare!
AB-Să fiu sinceră, m-am gândit de foarte multe ori și apoi, acum 4-5 ani am renunțat la idee…m-am întrebat de foarte multe ori, de ce aici se poate și în România, nu? La început, nu eram de acord cu ideea asta și eram foarte indignată că sunt așa multe persoane vârstnice în care home- de ce nu sunt îngrijiți acasă, cum facem noi în România? Nu înțelegeam deloc sistemul; le spuneam managerilor mei cum la noi copiii trebuie să-și îngrijească părinții și bunicii, nu îi plasăm într-un centru și uităm de ei! Încet-încet am văzut beneficiile, de ce se face așa- aici, dacă lucrezi, și trebuie să lucrezi, că nu-ți permite viața altfel- persoanele iubite pot fi îngrijite cu profesionalism, li se oferă ceea ce au nevoie de către persoane care cunosc meseria asta. Am înțeles și sunt acum total de acord cu sistemul. M-am interesat cum aș putea să fac ceva acasă- pentru că am trecut printr-o experiență destul de neplăcută cu unul din bunicii mei, aflat în fază terminală, de care am avut grijă în ultimele zile…am fost foarte mâhnită de sistemul care există! Aveam energia necesară să fac ceva, un proiect, să pot oferi- un centru de îngrijire sau îngrijire la domiciliu- să învăț lumea ce ar trebui să facă…dar e foarte dificil! Toată lumea mi-a spus: nu te-apuca, că sunt numai bariere, nimeni nu o să te-ajute, birocrația este foarte complexă, totul durează foarte mult și eu nu am avut timpul necesar să fac treaba asta!
R-Din nou o problemă de sistem, ca atâtea altele!
AB-Este foarte-foarte păcat că nu știm să ne îngrijim bunicii și familiile dragi, și nu putem să le alinăm suferința. Asta mă mâhnește cel mai mult!
R-La noi, casele acestea de îngrijiri sunt încă prea puține, specialiștii în medicina paliativă, de asemenea…lucrurile sunt cumva mai la început, o să mai dureze până se pun la punct…aici, în UK, este un sistem funcțional, poate că era de învățat…Să încercăm să luăm și noi modelul!
AB-Da, lucrurile nu mai stau în țară ca acum 15 ani…dar și în Anglia s-au făcut foarte multe proiecte, cercetări, s-au evidențiat la locul de muncă lucruri care pot fi folosite foarte ușor în altă parte! România este la început…lucruri de bază, care încep de la doctorii de familie, nici acelea nu sunt setate astfel încât să ajute; ar fi nevoie de o schimbare majoră a sistemului, și nu cred că se poate așa, cu una, cu două!
„Ar fi un lucru foarte bun să putem schimba ceva, oamenii care au experiență din afara țării să poată cumva comunica, să pună cumva în practică și în țară,ceea ce învață aici!”
R-Alina, care este cea mai mare dorință a ta pentru viitorul apropiat?
AB-Îmi doresc sănătate pentru mine și pentru familia mea, ăsta este lucrul cel mai important, îmi doresc să am liniște, să se termine perioada asta de pandemie și să pun capăt stresului- pentru că ultimele luni, ultimul an, au fost foarte-foarte dificile. Nu cred că am dorințe foarte mari, sunt fericită în ceea ce fac, mă simt foarte împlinită, nu cred că aș îmbunătăți absolut nimic- numai să am putere de muncă, să continui ceea ce fac!
R-Îți doresc așa să fie și așa să te simți, pentru că e mare lucru
AB-Ar fi un lucru foarte bun să putem schimba ceva, oamenii care au experiență din afara țării să poată cumva comunica, să pună cumva în practică și în țară, ceea ce învață aici! Cei care vor să meargă înapoi, bineînțeles!
R-Asta ar fi ideea; nici nu ar trebui să meargă neapărat înapoi, ar trebui doar să reușim să stabilim o comunicare și să ne împărtășim experiența, că așa merge lumea înainte! Să învățăm de-acolo de unde unii sunt cu 2 pași mai în față!
AB-Și să ne asculte cineva!
Realizator: Ioana Brușten
Producător: Beatrice Vasile