Este profesionistă, experimentată, pasionată de ceea ce face; încearcă mereu să privească jumătatea plină a paharului, să-și pună cunoștințele în slujba celorlalți, să se bucure de tot ceea ce are viața frumos.

 

 

Invitata ediției este Monica Petrușca.

R-Monica Petrușca este asistent medical în Glasgow. A fost asistent medical și în România, iar la un moment dat, a avut șansa unor specializări în Statele Unite ale Americii și în Eveția. Acel moment, acele experiențe au declanșat dorința de a lucra într-o altă țară?

MP-Da, așa este. În momentul în care ajungi- era în 1999- să poți pleca din România, eram la prima mea ieșire în străinătate- și să mergi direct în America, este ceva ca un vis! Atunci, practic, a fost momentul în care am zis: eu pot să fac, de ce n-aș face în alte condiții?

R-Cât ați stat în America și apoi, în Elveția?

MP-5 săptămâni în America, după care, la câțiva ani distanță, am mers în Elveția pentru 3 luni de zile. Elveția a fost practic parte dintr-un program, în care la sfârșitul celor 3 luni, eu am devenit una din persoanele care trebuiau să instruiască și să pregătească mai departe personalul medical din secțiile de terapie intensivă nou-născuți în România.

R-A fost o specializare, nu o practică, pur și simplu…

MP-Nu; dimineața stăteam în secție, până la prânz, și învățam lucruri practice, clinice, după care, după-amiaza intram pe partea de teorie academică, în care căutai articole, încercai să adaptezi ce vedeai acolo la ce poți tu să faci în România.

R-Și în Scoția, cum ați ajuns?

 

„…inițial am lucrat într-un care home, cum fac marea majoritatea a asistenților medicali când ajung aici”

 

MP-Urmăream să plec din țară; practic, după ieșirea mea în America, încercam să văd cum aș putea să plec și eu dar să plec și să lucrez exact pe ceea ce știam eu să fac. Apăruseră anunțuri în România, erau agenții care recrutau asistenți medicali, să plece în străinătate; prima agenție oferea locuri în America, ceea ce m-ar fi încântat foarte mult…am făcut 4 sau 5 drumuri la București, acolo te întâlneai cu cei care organizau lucrurile, trebuia să dai un examen de limba engleză și un examen de cunoștințe practice, ca să poți profesa în America. Eram pe punctul să le fac pe toate, când ni s-a spus că deocamdată nu există angajatori în America; putem rămâne în baza de date a firmei, sau putem să ne retragem. M-am retras și am încercat ulterior să merg în Italia, tot printr-o agenție- am început să învăț limba italiană, pentru că trebuia dat un examen în limba italiană din legislația lor, în ceea ce privește lucrul în Italia…Era o sumă foarte mare de bani care trebuia dată (peste 1000 de euro) și mi s-a părut puțin cam riscant, căci nu era sigură plecarea. Am zis: nu, este prea riscant, mai stau, mai aștept…și a sosit oportunitatea de-a pleca în Marea Britanie, oportunitate care s-a materializat destul de repede! Am plecat în ianuarie 2004, mi s-a oferit ocazia să vin la Glasgow și am rămas aici, de atunci.

R-Ați păstrat specializarea din țară, unde ați lucrat la terapie intensivă nou-născuți…

MP-Da, asta am făcut în țară, dar când am venit în Scoția nu am lucrat de la început în această specializare; inițial am lucrat într-un care home, cum fac marea majoritatea a asistenților medicali când ajung aici- intră în departamentul din care home-uri, azile, pentru că acolo este mai ușor să pătrunzi inițial…A durat o perioadă până când am reușit să obțin recunoașterea studiilor la NMC, care este forumul asistenților medicali din Marea Britanie- fără acest lucru nu poți profesa ca asistent medical- imediat după aceea, am aplicat pe un post în spital și am fost acceptată imediat.

 

„Depinde foarte mult de tine, ca persoană, să-ți pui rădăcinile în ceva, să-ți dorești să faci acel lucru și poate să ieși la pensie din ceea ce faci.”

 

R-La un moment dat, a fost un adevărat exod al asistenților medicali din România…foarte mulți au plecat spre UK, la vremea respectivă. Chiar era un sentiment de îngrijorare, că vor pleca toți oamenii calificați, și cine mai rămâne în țară, în spitale?

MP-Lumea se califică în continuare; ca în orice domeniu, lumea vine și pleacă. Depinde foarte mult de tine, ca persoană, să-ți pui rădăcinile în ceva, să-ți dorești să faci acel lucru și poate să ieși la pensie din ceea ce faci. Dar viața și situația economico-socială ne-au învățat că lumea este într-o continuă mișcare; ne mișcăm, facem ce știm să facem, ce putem să facem, pe ce ne specializăm și mergem mai departe acolo unde ne atrage ceva mai bun!

R-De fapt, lumea asta s-a transformat într-un „sat global” cum se spune, libertatea de mișcare a schimbat total perspectivele.

Știu că ați făcut și un curs, la Universitatea Napier din Edinburgh; v-au cerut asta cei de la spital, de aici, după echivalarea studiilor din România, sau a fost pur și simplu dorința dvs.de specializare?

MP-Eu am terminat liceul sanitar cu 30 de ani în urmă; acela era atunci sistemul de învățământ, așa deveneai asistent medical. După revoluție, la câțiva ani, a apărut Școala postliceală sanitară, care acum nici ea nu mai este suficientă și trebuie să fii asistent medical cu licență de facultate. Deci lucrurile au progresat peste tot. Fiind aici și având posibilitatea- pentru că serviciul nu că mi-a cerut, dar m-a încurajat să fac un curs, dacă doresc: ei îmi ofereau flexibilitate la locul de muncă, îmi dădeau zile libere, mai ales că mă specializam pe ceea ce făceam. Deci puteam foarte bine să îmbin lucrul cu facultatea, să cer zile libere pentru studiu și așa mai departe.

R-Înseamnă că se încurajează foarte mult dezvoltarea personală! Un lucru foarte bun la nivelul societății- îi specializezi și îi înveți pe oamenii tăi, astfel încât serviciile să meargă din ce în ce mai bine, dacă se poate!

 

„…dacă tu ești mulțumit în ceea ce faci, în viața de zi cu zi, vei fi mulțumit și la locul de muncă. Iar dacă vrei să studiezi ceva ce n-are legătură cu serviciul, asta înseamnă că  nu ești fericit la locul de muncă, și ți se dau aripi să pleci mai departe!”

 

MP-Foarte mult se încurajează! Ei îți spun ce ai putea să faci, cam ce cursuri disponibile sunt; dar și dacă tu îți găsești ceva, și spui că ți-ar plăcea să înveți să faci ceva și ai nevoie de timp de studiu- ți se oferă acel timp de studiu. Sunt conștienți că dacă tu ești mulțumit în ceea ce faci, în viața de zi cu zi, vei fi mulțumit și la locul de muncă. Iar dacă vrei să studiezi ceva ce n-are legătură cu serviciul, asta înseamnă că  nu ești fericit la locul de muncă, și ți se dau aripi să pleci mai departe!

R-Se pun în prim plan nevoile individului, care nu e privit ca un roboțel, ce trebuie înregimentat într-un sistem; sunt atenți și la ceea ce-și dorește omul, la felul în care îl pot face să performeze, să dea ce este mai bun din el!

MP-Când am sosit în Scoția, eram împreună cu 2 colege, tot asistente medicale din România; era o zi de ianuarie când am ajuns în Glasgow, ni s-a părut totul cenușiu și sumbru și ne gândeam: ce căutăm noi aici? Veneam toate din spitale mari din România și am intrat în acea casă de îngrijiri, acel care home- parcă căzusem din copac și nu știam cum să ne ridicăm. Doamna manager și domnul care se ocupau cu întreținerea în acea casă ne-au luat sub aripa lor, am avut noroc, și ne-au zis: dacă voi nu sunteți mulțumite acasă, nu veți veni să faceți treabă bună la serviciu! Noi trebuie să vă oferim vouă ceva să vă mulțumească și în timpul liber, ca să știm că atunci când veniți la serviciu, sunteți mulțumite! Pentru că fuseseră niște neînțelegeri cu cazarea, de care nu eram mulțumite și într-o săptămână, ne-au oferit cu totul altceva, unde eram în altă lume.

R-Având posibilitatea să faceți această comparație: care ar fi diferențele majore între ceea ce este și cum arată lucrurile într-un spital din România și într-un spital din Scoția?

MP-Dacă vorbim despre ceea ce fac eu, terapie intensivă nou-născuți, cred că lipsa de personal în România este acută. Aici unde lucrez eu, este cea mai mare secție de terapie nou-născuți din Scoția, sunt probabil, 180 de asistente; atunci când ai un copil în stare foarte gravă, care necesită foarte multe intervenții sau ventilație mecanică, ai o asistentă la un copil. În România, eu singură, ca asistentă, puteam să am unul ventilat și încă 5-6 fără ventilație mecanică, puteam să am eu singură 2 ventilați și în același timp, trebuia să merg și la sala de naștere, la sala de operație…Lucrurile s-au schimbat între timp, în România, nu mai este chiar așa cum era atunci…Secția în care am lucrat în țară este cea mai mare secție de terapie nou-nascuți din România, la Iași- o secție care s-a format frumos și pot spune cu mândrie că acolo am învățat eu să iubesc nou-născutul…S-au schimbat lucrurile, dar în continuare, lipsa acută de personal își spune cuvântul! În plus, când ajungi pe secție, intervin celelalte neajunsuri: lipsa de materiale, tu trebuie să te gândești și la ce e acolo și la ce probleme ai acasă- tot ce ți se întâmplă ție în viața de zi cu zi își pune amprenta, n-ai să te poți concentra cum trebuie la ceea ce faci…

R-Spuneți că grijile care apasă pe umerii tăi, aici, în Scoția, sunt mai puține; sau poate, lucrurile sunt simplificate și poți să te concentrezi pe treaba de la serviciu

MP-Programul e flexibil, tu îți alegi turele pe care vrei să le lucrezi, în funcție de ce ai tu nevoie să faci acasă: poate ai copii mici, copii de școală, sau în perioada asta, care învață de acasă…În România aveam ture fixe, din care nu puteai să ieși, decât să te rogi de cineva, să faci un schimb de tură. În continuare, este la fel de dificil cu programul rigid…

R-A fost greu la spital, de când am intrat în nebunia pandemiei?

MP-Cred că cel mai greu a fost să sprijinim părinții copiilor care sunt pacienți în secția noastră; de unde aveau voie să vină 24 de ore din 24, să stea cu copilul lor, aveau voie să-și cheme bunicii, prieteni, rude, ceilalți copii din casă- brusc, li s-a spus: de mâine nu mai aveți voie să veniți decât pe rând, câte unul. Impactul a fost major, nu pricepeau de ce! După ce am început să ne lămurim cu ce avem de luptat, de prin vară, am început să lăsăm părinții să vină împreună…În schimb, avem foarte mult acces la tehnologie și facem tot felul de filmulețe,poze, le trimitem părinților…

R-Complicat pntru ei! Mă gândeam că, meseria asta a dvs. ca s-o poți face, oricât ai fi de calificat, oricâte specializări ai avea, oricât ai fi de dornic să-ți faci treaba perfect- dacă nu iubești copiii, nu știu dacă se poate. Dacă nu vibrezi la puiuții aceia de om…

MP-Așa este! Când am plecat din România, mi-am dorit să lucrez pe secție de nou-născuți, dar, parcă ajunsesem cumva la o saturație și-am zis: poate am să-ncerc și altceva! Terminasem școala ca asistent medical generalist și nu era ce să mă împiedice să intru și pe alte sectoare. Dar ajungând aici, la câteva luni de zile, pur și simplu mă topeam văzând bebelușii pe stradă, și-am realizat că trebuie să mă-ntorc să fac ce știu să fac.

 

„Da, te adaptezi la un alt sistem de viață, dar trebuie să te integrezi; nu poți să pleci din România, să vii aici și să vrei să trăiești ca în România. De-aia ai plecat, ca să trăiești ca cei de aici!”

 

R-V-a fost greu, la început, să vă integrați în lumea aceasta nouă?

MP-Nu, a fost bine pentru că știam deja limba, chiar dacă, accentul și pronunția lor era un fel de duble dutch, cum zic ei…aveam momente când trebuia să-i opresc, vorbeau prea repede și nu pricepeam…în timp, am învățat, e rândul meu acum să fiu oprită și să mi se spună să vorbesc mai rar! Da, te adaptezi la un alt sistem de viață, dar trebuie să te integrezi; nu poți să pleci din România, să vii aici și să vrei să trăiești ca în România. De-aia ai plecat, ca să trăiești ca cei de aici! Nu poți să le ceri celor de aici să te înțeleagă că la tine în România e altfel; tu ai venit în lumea lor, este obligația ta să te adaptezi și să fii ca ei!

R-Corect! Știu că, în timpul liber, sunteți traducător și îi ajutați pe românii aflați în dificultate în relația cu tribunalul, poliția, serviciile sociale…viața în ture, la spital, nu e ușoară, în loc să vă odihniți, când ajungeți acasă, intrați într-un alt job?

MP-Așa este, dar e un alt fel de job, care nu mă solicită psihic la fel de mult; când mergi să faci aceste interpreting, tu practic ești o voce, care spune într-o altă limbă ce se discută acolo. Încerc să nu mă atașez emoțional de ce se întâmplă acolo; pe când la serviciu, e puțin cam greu să nu simți prin ce trec pacienții sau părinții lor. O iau ca pe un hobby, mă detașează de ceea ce s-a întâmplat pe tura mea la serviciu; este ceva care îmi oferă o altă satisfacție! Mi-a ajutat foarte mult și să înțeleg mai bine sistemul de aici, să înțeleg de ce anumite lucruri se întâmplă; dacă nu te-ai lovit de o anume legislație, nu știi că există!

R-Și tot apropo de timpul liber, deși acum este greu să ne facem planuri, din cauza situației determinate de pandemie- tare ne mai plăcea, în vremurile normale, să ne facem planuri de vacanță, de concediu, de călătorie…era și unul dintre hobby-urile dvs! Chiar, ce loc din lume, dintre cele vizitate, v-a plăcut cel mai mult?

MP-Fiecare loc are ceva aparte; unele și-au pus mai puternic amprenta, într-adevăr, și mi-aș dori să mă mai întorc acolo…America rămâne America, pe care am revăzut-o după experiența mea de pregătire acolo…anul acesta mi-aș fi dorit să merg și să vizitez toată coasta de vest a Americii, pentru că și eu, și soțul meu, împlinim 50 de ani anul acesta și era visul nostru pentru aniversare…Islanda mi-a plăcut foarte mult, e ceva neobișnuit, mi-aș dori să mă mai duc acolo! În Elveția m-aș fi stabilit, este o țară în care aș fi putut să mă adaptez foarte repede- dar am avut sentimentul că sunt așa de mică, comparativ cu ceilalți…Am stat în Geneva 3 luni, eram 2 echipe care veneam din România, medic-asistentă și vorbeam românește, engleză, franceză; acolo, toți medicii din secție și asistenții medicali schimbau rapid limba și vorbeau și italiană, și germană și engleză, și franceză…și-atunci am realizat că depinde de tine să-ți dorești să te depășești!

 

„Mama mea îmi spunea întotdeauna, dacă îi spuneam că ceva mi-a fost greu: nu trebuie să te dai bătut!”

 

R-Și că este posibil!

MP-Este, este mai mult decât posibil! Mama mea îmi spunea întotdeauna, dacă îi spuneam că ceva mi-a fost greu, ”nu trebuie să te dai bătut!”

R-V-ați gândit vreodată că drumul acesta, care v-a adus în Scoția, ar putea să fie parcurs și în sens invers? Să vă întoarceți în România? Cu atât mai mult cu cât spuneați că fiul dvs.după ce și-a finalizat studiile la Universitatea din Glasgow, s-a stabilit în România.

MP-Când am plecat din țară, ideea mea a fost că voi sta aici doar 1 an de zile; după 1 an de zile, am zis: hai să mai stau unul! După al doilea an, soțul meu a zis: aș vrea să încerc și eu! Băiatul meu a făcut facultatea aici, în Glasgow, începând din anul II- s-a transferat din România, iar la final, împreună cu prietena lui, au hotărât să se întoarcă în România. Eu sunt de principiu că trebuie să dăm voie copiilor să încerce; n-o să înceapă să încerce la o vârstă înaintată, că n-o să mai aibă timp s-o ia de la capăt. Am zis atunci: ce rost mai are să stăm noi aici, dacă ei se întorc în România? După ce se vor așeza la casa lor, când vom vedea că nu se mai răzgândesc, vom lua și noi decizia ce facem…

Dar da, m-aș întoarce în România, și am s-o fac cu siguranță în momentul în care voi auzi că am să devin bunică.

R-Mă gândeam dacă, la momentul respectiv, vă va fi ușor să vă întoarceți într-un spital din România? Dată fiind experiența și tot ceea ce ați acumulat aici…

MP-Sigur mi-ar fi ușor; cum mi-a spus și băiatul meu: știu ce este în România, nu mă aștept să găsesc acolo ceea ce este aici! Și este adevărat, nu te poți aștepta ca cineva de acolo să te trateze cum te tratează cei de aici! Revenim exact la ideea de la început: o să te comporți ca cei de acolo! Încerci să le spui că tu te-ai schimbat, și că aștepți altceva, dar toată treaba asta ține de diplomație și de felul tău de a te exprima. Mă voi duce într-un loc unde am familie, unde am prieteni mai mulți, unde cunosc locurile, căci acolo m-am născut, am crescut- cunosc limba, este mai ușor să-ți exprimi sentimentele în limba ta…Nu mi-aș dori să spun că aș putea schimba ceva; mi-aș dori să adaug, poate, anumite lucruri, dacă m-aș întoarce să lucrez într-un spital, în aceeași specialitate…

R-Orice hotărâre într-o astfel de situație este așa, dulce-amărui

 

: lași ceva, recapeți ceva, pierzi ceva, păstrezi ceva…este o limită fină între 2 lumi, cumva!

MP-Da, dar viața personală, familia, întotdeauna trebuie să aibă prioritate! Mergem la serviciu, facem ce facem din pasiune, acolo- dar să nu uităm că tot ceea ce facem la serviciu, facem ca să avem o viață mai bună alături de ai noștri, acasă!

 

„Niciodată să nu te lași doborât de ce poate să-ți ofere ziua de mâine! Încearcă să vezi partea plină a paharului; întotdeauna vor fi lucruri negative în viața de zi cu zi…Dar dacă te gândești la sfârșitul zilei: ce a fost pozitiv pentru mine, astăzi? Este imposibil să nu găsești ceva!”

 

R-Pe scurt, pentru o viață frumoasă și împlinită trebuie să știi să fii realist, implicat, determinat…și diplomat!

MP-Și să ai încredere în tine! Niciodată să nu te lași doborât de ce poate să-ți ofere ziua de mâine! Încearcă să vezi partea plină a paharului; întotdeauna vor fi lucruri negative în viața de zi cu zi…Dar dacă te gândești la sfârșitul zilei: ce a fost pozitiv pentru mine, astăzi? Este imposibil să nu găsești ceva! Până și faptul că ai un acoperiș deasupra capului e un lucru pozitiv; chiar dacă ai spune, da, dar astăzi nu m-a făcut nimeni să zâmbesc…Nu-i nimic, poate să vină mâine cineva, care să te facă să zâmbești!

 

Realizator: Ioana Brușten

Producător: Beatrice Vasile